depeterasa

Totul e bine. Textul lui Sorescu, regia lui Gábor Tompa, scenografia Carmencitei Brojboiu, jocul lui Gabriel Răuță și a Cristinei Juncu, muzica Adei Milea. Toți sunt talentați, au o viziune, au idei și gânduri. Totul e bine, întregul nu se naște totuși. Piesa lui Sorescu nu e destul de dramatică, cu toate fragmentele frumoase (despre învierea amânată, despre mamă) e un text mai mult tern pe care regia nu reușește să-l scoată din neutralitatea asta. Actorii fac totul și chiar mai mult de atât, dar toată intensitatea lor nu transformă textul într-unul charismatic. Muzica Adei Milea e uneori genială, alteori total alături cu textul. Poate că și asta e semnul sau simptomul unei idei regizorale care pare profundă dar nu este. Mă gândesc la faptul că totul se decide „pe teren”, ca să zic așa. Dacă o idee regizorală e profundă într-adevăr, asta se relevă și în spectacol. Se poate simți Beckett, se poate simți Hamlet , chiar Brâncuși dacă vrem , deși el mai mult datorită declarației regizorulu

Ce față are filmul maghiar? Cea cu afișul Fiului lui Saul , adică fața arhicunoscută a lui Géza Röhrig? Sau poate fața lui Jenő Janovics, despre care a fost azi un eveniment la Institutul Maghiar de la București? Eu am ales totuși fața spiritualizată a regizorului István Szőts care are în expoziția atașată Săptămânii Filmului Maghiar o fotografie-bust în care privește în jos: un bărbat frumos, tânăr și deja încercat de experiențe. Sigur, filmul maghiar are și o față feminină de la Márta Mészáros la Ildikó Enyedi. Dar să lăsăm joaca (și de ce s-o lăsăm?). Cum spuneam, azi la Institut a avut loc lansarea a două cărți, ambele despre Jenő Janovics, geniul maghiar de origine evreiască (origine care apoi aproape că l-a omorât) care a fost regizor de teatru și de film, om de afaceri, intelectual și personalitate a Clujului în perioada interbelică. Jurnalistul Tamás Borbély a discutat cu Bálint Zágoni, istoric de film despre faptul că cercetarea se corectează mereu pentru că apar mereu informa

 Trebuie să vină momentul în care omul începe să vadă. Marți m-am perindat la Institutul Cultural Maghiar să văd expoziția lui Levente Bagossy despre care Ciprian Măceșaru a scris o postare atât de frumoasă . Pentru mine însă, toate machetele acelea nu însemnau decât un singur lucru: că un scenograf talentat a făcut niște proiecte miniaturale. Foto: Ema Cojocaru Firește, am simțit că asta e prea puțin. Am rugat-o deci pe Ema să vină cu mine. Oricum entuziasmată de postarea amintită, și-a găsit timp să mă însoțească. Ea e și fotograf, dar nu asta e principalul. Principalul e că ei îi place să se afunde în detalii și să se bucure de ele cu inocența unui copil. Și-atunci am început să văd toate acele obiecte din scenografiile respective. N-am observat doar „macroul”, ca să zic așa, ci și munca migăloasă din spatele tuturor proiectelor. Am observat mâna giuvaergiului care șlefuiește totul până când totul va fi perfect. Am observat perspectivele, adâncimile care se deschid într-o cutiuță. L

 - Nu Vă supărați... - încep. - Nu mă supăr - îmi răspunde vocea cu timbrul ei atât de cunoscut. - Eu sunt un biet clujean ajuns la București și nu m-am gândit niciodată că o să Vă văd în persoană. Atât am avut să Vă spun.  - Să fii sănătos! - spune el, iar eu o iau în dreapta pe Calea Victoriei. Aseară, am mers la lansarea Dicționarului Multimedia al Teatrului Românesc. Acum ceva ani am fost antrenat în acest proiect de Kinga Boros și de Cristina Modreanu. Mi-a plăcut ideea pentru că de aproape douăzeci de ani redactez o colecție despre mari oameni de teatru maghiari și observ cât de îndoielnice pot fi de multe ori informațiile și cât de mare nevoie avem de o asemenea inițiativă, adică de un dicționar scris azi , din perspectiva oamenilor care trăiesc acum și care scriu despre monștrii sacri de ieri.   Am scris un medalion despre András Csíky, acest actor extraordinar de la Cluj și credeam că pentru mine lucrurile s-au sfârșit aici. Dar dacă tot m-am mutat la București și dacă tot am

 „Nu cursese nici un strop de ploaie de câteva săptămâni. Pământul de pe câmp era tare și uscat, iar frunzele merilor se subțiaseră și aveau marginile arse. Căruțele care treceau pe ulițe ridicau nori de praf înecăcios. Cicadele împânziseră satul, iar bâzâitul lor monoton și leneș se auzea oriunde te-ai fi aflat.” (5.) Lumea este schițată încă de la prima frază, vrei s-o cunoști, vrei s-o explorezi. Instabil  de Ruxandra Burcescu te invită în lumea ei, te atrage în ea deși îți dai seama instantaneu că nu va fi o experiență plăcută. „Un firesc al nefirescului”, spune Florin Iaru, care alături de Marius Chivu fusese unul dintre maeștrii autoarei. Mie mi-au venit în minte De ce bat clopotele, Mitică? , și valul noir al întregii filmografii românești. Parcă nimeni nu ar fi întreg la cap, parcă toată lumea e bântuită de-un trecut pe care nu-l poate gestiona, parcă țăranii simpli ai lui Rebreanu sau ai lui Fănuș Neagu ar fi devenit peste timp niște psihopați sau schizofrenici. Dorina îl bate