depeterasa

Întotdeauna, întîlnirea generațiilor e o provocare cumva, fiind destul de dificil să atingi clapa potrivită. E nevoie de delicatețe, eleganță, de un fel de aristocrație. La o lansare a editurii Kalligram cu multe cărți și o cină festivă după, Péter Esterházy mi-a arătat cum se face. A venit la mine, și-a întins mîna și mi-a zis: „Felicitări, tinere!” Abia dacă am putut bîigui ceva, într-atît de surprins am fost. Omul acesta nu avea nevoie de mine, era peste mine cu optzeci de ionosfere și totuși mi-a făcut bucuria asta. Nu era îngîmfat sau arogant nicio clipă. Ei bine, la Poezia e la Bistrița cam același lucru s-a întîmplat cu Dinu Flămând. Ne-a felicitat după masa rotundă „maghiară”, apoi, după lectură. Iar la cina de vineri, 15 iunie, a venit la mine să-i dedic Splendidul mistreț  spunînd că asta i se pare cel mai important: să ne cumpărăm volumele.  Ei doi făcuseră parte cam din aceeași generație. Flămând, mai în vîrstă decît Esterházy cu numai trei ani, a învățat din atmosfera peri

 Citesc postarea Adei Galeș și nu pot să-mi cred ochilor. „Ț ineți minte scandalul cu ziarul legionar Certitudinea la Teatrul National? S-a rezolvat. Directorul interimar Mircea Rusu, l-a invitat pe Dan Puric să monteze un nou spectacol în TNB. Eu înțeleg din asta că este o formă apologetică și una de susținere a lui Dan Puric de către directorul interimar. Ceea ce mi se pare inadmisibil.” Oare ce au în cap oamenii ăștia? Chiar cred că nimic nu este mai „artă” decît să fii un bard național de duzină, un „român” de nu mai poți? În ceea ce mă privește pe mine, cred că e o confuzie la mijloc. Așa cum poți să consideri că un poem creștin este poem pentru că e creștin, poți să consideri și că un gînd este profund pentru că el e spus în românește - dintre actori, Dorel Vișan face aceeași greșeală. Dar din păcate un gînd poate fi tot atît de plat în românește sau în engleză: versurile sunt versuri cu sau fără Dumnezeu și gîndul e gînd chiar mai mult fără gargara națională. Sigur, nu e nicio s

Toată viața am fost adeptul moderației. Citisem cu mare drag și cu o strîngere de inimă pe Montaigne sau pe Pascal, pe Konrád, pe Camus, pe Mircea Martin - pe toți acei oameni a căror dreaptă măsură e dificil de atins dar pe care îi invidiez sincer. Nu m-am lăsat nici în dreapta, nici în stînga, sau, cum zice undeva Thomas Mann, m-am înclinat în dreapta dacă barca se înclinase în stînga și viceversa. M-am autoeducat cum am putut și am rămas singur. Sigur, întotdeauna vine un moment în care nu e la modă să fii moderat - Aurelian Crăiuțu chiar subliniază asta. Elogiul moderației  este o carte care m-a fermecat deja prin titlul ei. Acum, cînd totul e altfel decît atunci cînd în 2006 profesorul de la Universitatea din Bloomington, Indiana își publicase prima ediție a volumului său, moderația chiar se cuvine să fie elogiată.  Se cuvine asta și pentru simplul fapt că moderația e privită de multe ori ca lașitate și puțini înțeleg că un moderat trebuie să fie radical atunci cînd vine vorba des

  Vara în care mama a avut ochii verzi  e un roman măcinat de tensiune. Aleksy, care începe prin a-și urî mama, sfîrșește prin a o iubi tot atît de înfocat.  Tatiana Țîbuleac are toate datele unui mare scriitor. Are o frazare densă, un ritm cînd nebunesc cînd melancolic, are culoare și lumină, are figuri de neuitat cum este bunica sau Karim sau Moira sau Mika.  E o victorie scriitoricească cu atît mai miraculoasă cu cît romanul are doar 120 de pagini. Dar cine a zis că arta se măsoară cu centimetrul? Sigur, Război și pace  sau Doktor Faustus nu degeaba au atîția pagini, dar fiecare capodoperă își știe întinderea. Un mare scriitor nu greșește nici chiar greșind. Marele poet József Attila a scris un volum cu titlul Caietul cu notițe libere . Libere în sens psihanalitic, așa cum și Aleksy își scrie viața urmînd sfatul unui psihanalist. Deosebirea fiind că Vara  este totuși mai închegată: volumul poetului maghiar e mult mai răzleț. Iar deosebirea și mai mare este că József Attila nu a trat

Alina Pop, Gavril Țărmure, Dan Coman, Marin Malaicu-Hondrari. O mînă de oameni talentați, inteligenți, lejeri. Și rezistenți. Habar nu am cum mai au energia să cînte la ora două noaptea, așa cum s-a întîmplat aseară după cină. Eu am plecat ca să mă pot scula dimineața - ei încă au rămas. Am plecat joi din Târgu Mureș spre Bistrița. Microbusul a ocolit întreg orașul: m-am urcat la OMV Doja, autocarul s-a dus pe centură, a ieșit în Tudor, apoi în sfîrșit prin 7 noiembrie. Am mers două ore jumătate. Strînși ca heringii, nu a fost cea mai plăcută experiență. La coborîre, mă salută cineva. Ne cunoaștem acum cu Emanuela Ignatoiu-Sora cu care am fost prieteni doar pe FB. Luăm un taxi și ajungem la Hotel Bistrița. Era să zic: în paradis. Eleganță, voluntari drăguți, Alina Pop cu zîmbetul pe buze. Primim cardurile și o mapă care conține tot ce vrei și ceva în plus. Mergem în camerele noastre. După cîtva timp suntem conduși la restaurantul Rapsodia. Ema e o organizatoare înnăscută, mă prezintă