depeterasa

Ce-i trebuie unui fanatic să ucidă pe cineva? Dar întrebarea care se ivește instantaneu e aceasta: ce-i trebuie unui fanatic să devină un fanatic? Mulți cred că e vorba de islam în totalitatea lui, dar cred că greșesc. Islamul își are fundamentaliștii săi. Dar pare adevărat că mulți alți fanatici nu ucid. Trebuie să adăugăm însă cu toată tristețea: încă . Lumea e plină de oameni decepționați, agresivi, speriați, care abia așteaptă să ucidă. Războiul de lîngă noi și reacțiile halucinante ale multora cu vopsirea în alb a unui imperiu care ne-a stăpînit și ne-a agresat de-atîtea ori arată cum nu se poate mai bine chiar asta. Ne place dictatorul cu bustul gol pe care-l credem un fel de Hristos sportiv care ne va rezolva toate problemele într-o clipită. Faptul că majoritatea conaționalilor mei repetă stupizenia asta mă întristează profund. Ce poate face un scriitor? Scrie. Cum să scrie? Liber și cu talent. Lasă că atît comunismul, cît și capitalismul au setul lor de reguli pentru cum trebui

Nu e interesant că cel mai popular fel de mîncare maghiar, kürtős kalács, este dulce, iar cele mai multe feluri românești, diferite de dulcele maghiar? Mititeii și ciorbele, ca să le numim doar pe cele din top, nu sunt dulci defel, din fericire. Nu m-am gîndit așa, dar "édes anyanyelvünk" are poate gustul cozonacului vestit, gust cu nuci și zahăr, pentru că celelalte sunt variații tîrzii. Pe cînd „dulcele stil clasic” e poate o ciorbă din aia bună și cu toate gusturile de-ți lasă gura apă. E cît se poate de clar că maghiarii sunt niște aristocrați care nu pot simplifica nici măcar deserturile. Pînă și dulciurile noastre sunt cumva eroice ca simfonia beethoveniană, un cozonac de nu-i mai vezi sfîrșitul. Pe cînd atît mititeii, cît și ciorbele sunt mîncăruri democratice, oricum largi și încăpătoare, mai ales aceștia din urmă, dar și din mititei poți consuma cîte vrei, numai să poți. De aceea, Celibidache este o personalitate atipică, în timp ce Brâncuși, cu toate coloanele infin

Citesc cu bucurie pe FB că Răzvan Andrei va publica Raport către Walt Whitman  subintitulat poeme LBGT+ . I-am și scris autorului: „ Curajul nu e toată arta, dar fără curaj nu există artă. Aș putea spune și alte platitudini, dar:  felicitări!”  Sigur că criteriul ultim al artei este talentul, însă chiar judecarea talentului implică cel mai mare grad de subiectivitate. Pe de altă parte, nu ne vom urni în nicio direcție dacă nu îndrăznim să ne asumăm alegerile, adică mai pe românește pe noi înșine. În cazul multora, discreția e un fel de buzdugan cu care lovesc în cei care vorbesc altfel decît ei. Ei bine, nu: poemele care vorbesc despre iubirea homosexuală și despre lumea acestei iubiri să intre odată pe ușile canonului destul de pudic.  Volumul în pregătire al lui Răzvan Andrei îmi face plăcere și pentru că îmi amintește de jocul sau joaca poetului maghiar Zoltán Csehy, care a scris poemele unui poet homosexual, János Rosmer pe numele lui - trimitere la celebra piesă a lui Ibsen. Volum