depeterasa

Femeie de o frumusețe și de o cruzime nemaipomenite, cu un dor de viață și de moarte tulburătoare, Sisi este în acest film un mixaj de realitate și de ficțiune. Se pare că într-adevăr nu și-a lăsat una dintre damele ei de companie, pe contesa Festetics, să se mărite, că într-adevăr circulau zvonuri despre liaison-ul ei cu contele Andrássy, că nu și-a iubit copiii pentru că se iubea de fapt numai pe sine. Vicky Krieps este ideală pentru rolul din filmul Corset . Ea poate fi incredibil de frumoasă uneori, alteori aproape comună, poate arăta prospețimea personajului, dar și faptul că ea are totuși o vârstă și din cauza asta se teme. Actrița își duce partitura cu un talent și o charismă demne de atenție și dă filmului un tempo lent dar tensionat. Firește, nu ar reuși asta fără regizoarea Maria Kreutzer. Aceasta conduce actorii cu o fermitate sensibilă, iar povestea, cu un profesionalism erotic în sensul că arată doar ce trebuie arătat, în timp ce relațiile extraconjugale ale reginei sunt v

„E mai bine să fim întârziați decât retardați și să nu știm ce s-a întâmplat în ultimii treizeci de ani” - a spus Marcel Tolcea după vizionarea filmului „We don`t die” , un documentar despre revoluție. Și chiar asta mă convinge de greutatea acestui om: pe lângă poantele pe care le-a dat pe bandă rulantă, e capabil să spună un adevăr ca replică la rugămintea Loredanei Tîrzioru că „suntem întârziați”, adică „grăbește-te”. Toate acestea s-au întâmplat în ziua a doua Monofest , festivalul de literatură dedicat amintirii poetului Ion Monoran, Omul care a oprit tramvaiele  cum spune titlul filmului foarte delicat și sensibil al Danielei Rațiu. Un documentar bine ținut în mână, deloc patetic și foarte personal. Noi am ajuns în prima zi, dar numai la Porto Arte, locația cu bere și gulyás unde se citea din antologia Underground . Moderator a fost Cristian Vicol, redactorul volumului, un bun și inspirat vorbitor. Muzica de jazz era asigurată de admirabila Alina Giurgiu și chitaristul Ion Doroban

Cum te uiți în jos, între bârne se văd doi oameni. Într-o altă fotografie, ca într-o grafică de Dalí, se văd doi oameni dansând, dar nu le vezi fețele și personajele sunt învăluite în fum parcă.  Ciprian Măceșaru are talent la privit. A fotografiat Budapesta și Bucureștiul. Așa cum a mărturisit aseară după prezentarea făcută de András László Kósa, directorul Institutului Maghiar din București, capitala Ungariei i s-a părut foarte frumoasă când a ajuns acolo pentru prima dată în septembrie, iar Bucureștiul e spațiul unde trăiește.  Oricum ar fi, pozele lui îmi plac pentru că de cele mai multe ori nu sunt narative. Are și sociofotouri, dar și ele sunt mult mai multe decât niște simple avertizări. Un bătrân e culcat la pământ cu fața între mâini care spun parcă o poveste. O femeie în vârstă ține o păpușă.  Punctumul, așa cum a denumit Barthes punctul dintr-o fotografie care îți atrage privirea, este de obicei foarte puternic și intens. Fotograful nu vrea să-ți spună o poveste: vrea să fiț

Un muzeu în labirint. Istorie subiectivă a autoportretului .  Cred că înainte de toate, asta m-a acaparat: titlul prin deschiderea și închiderea lui, ca să zic așa. Mă refer la deschiderea culturii, a vastității ei, a mitologiei folosite într-un scop, și la închiderea subiectivității asumate. Nu știu și nu pot ști după atâția ani: volumul lui Octavian Paler l-am luat de pe raftul unui anticariat acum treizeci de ani, și m-am îndrăgostit de el așa cum m-am îndrăgostit numai de Cartea Milionarului  al lui Ștefan Bănulescu.  De fapt, genurile mele preferate sunt două: poezia și eseul. Firea mea pasională, copilăroasă, total subiectivă se simte cu-adevărat bine în acestea două. Scriu și citesc orice, dar acestea două mi se par izvorâte din mine. Ei bine, această istorie a autoportretului „ține” de la Fuselli la Malevici și e contradicția întruchipată chiar începând de la obiectul pe care-l răsfoim. Apărută în 1986, cartea publică reproducerile autoportretelor despre care e vorba în eseuri,

Plimbându-mă pe standul Editurii Arthur, la un imprint de-al ei m-am năpustit la seria de romane polițiste. Paladin Crime Masters - spune titlul seriei, și eu sunt un mare înfulecător de asemenea cărți. Am bântuit pe-acolo, uitându-mă la Patricia Highsmith și la alții, dar până la urmă am cules un volum de Anthony Horowitz, Cuvântul e crimă . Poate că subconștientul mă trimitea la el din cauza reputatului pianist Vladimir Horowitz. Poate că îmi aminteam, tot în subconștient, de cel care a scris scenariul seriilor Midsomer Murders  și a Foyle`s War , seriale pe care le-am urmărit mereu. Nu știu, fapt e că l-am luat. Și bine am făcut. Nu-i nimic mai dezamăgitor decât dacă îți e dat să citești un policier rău - chiar nu înțeleg laudele aduse lui Richard Osman, spre exemplu.  Cuvântul e crimă  e un masterpiece. Te antrenează în narațiune de la prima pagină și te ține acolo până la ultima. În primul rând, pentru că detectivul Hawthorne e unul bine „găsit” și prezentat. Cu toate că adună toa

Domnule Traian Ungureanu, eu cred că ar trebui să Vă fie rușine. Să Vă duceți la congresul AUR, asta intră la categoria măi domnule. Probabil Vă mai amintiți de nuvela lui Sadoveanu. Să știți că nu scriu asta dintr-o supărare gratuită. Vă scriu dintr-o dezamăgire tristă. Când încă Vă mai ocupați de scrierea articolelor sportive, pe ale Dvs. le citeam mereu cu sufletul la gură, admirându-Vă pentru inteligența cu care ați văzut nu doar un  meci sau un jucător, ci întregul sport. În regimul Băsescu, admirația mi s-a mai ameliorat, nu cred că e bine pentru un intelectual să fie pe termen lung admiratorul oficial al unui politician. Dar tot mai stăruia în mine atmosfera acelor articole, mai ales a celui scris despre Echipa de Aur a Ungariei. Acum însă vorbim despre un AUR cu de totul altă factură. Vorbim despre un partid care e vocal, agresiv, naționalist și antieuropean. Acum nu mai stăruie în mine nimic, numai tristețea că tot mereu se întâmplă asta. Pe Sorin Lavric l-am știut mereu înfun

„Dacă cineva m-ar iubi, poate aș îndrăzni să mă uit în oglindă” - scrie Eva într-un roman al ei. Fraza e citită de Viktor la începutul Sonatei de toamnă , și e cutrămurătoare ca spectacolul întreg. Drama se petrece într-un mediu elegant și voit banal (scenografia: Ștefan Caragiu), casa pastorului în care într-o zi sosește mama Evei. Cei doi femei se iubesc și se urăsc reciproc, și cu sosirea mamei, tensiunea se declanșează. Eva fiind o Electră modernă (excelentă Laura Vasiliu), iar mama, o celebritate căreia îi pasă mai mult de reflectoare decât de fiica ei (excelentă și Victoria Cociaș), ele se contrează, se ceartă și aproape se bat. E și o altă protagonistă, Helena, sora mai mică a Evei și pe care Charlotte abia poate s-o vadă (Helena e jucată de Sorana Ștefănescu care îi dă viață cu sensibilitate). Ea o va mângâia pe Charlotte pentru că Eva nu poate. „Excelentă” e un epitet ușor de folosit. L-am folosit totuși de două ori pentru că el descrie realitatea. Nimic nu ar fi mai simplu pe

„Da pentru cine e filmul ăsta?” „E, nostalgie.” „Păi da generația nostalgicilor e pe moarte.” „Păi de ce, tata s-a născut în cinșapte și încă nu trage să moară.” Am auzit acest dialog edificator după vizionarea filmului Metronom . Mi se părea amuzant și superficial în același timp: chit că nu ne mai temem de Securitate, poți să-ți trădezi prietenii și astăzi, chit că nu este comunism, teamă și nesiguranță există în continuare etc. Într-adevăr, Metronom  e despre perioada comunismului pe care o înfățișează într-un stil microrealist și foarte metodic. Telefoane cu fir, dulapuri uriașe, mașini demodate, haine ca vai de noi. Sau, și mai elocvent, teama aceea pe care Securitatea sau orice „organ de stat” ți le inculca mereu și instantaneu. Povestea este, la fel, „scoasă din comunism”: un grup de elevi se adună la un chef și scrie o scrisoare lui Cornel Chiriac, prezentatorul emisiunii „Metronom” de la Radio Europa Liberă. Scrisoarea ajunge în mâinile Securității prin chiar iubitul Anei, iar