depeterasa

E ceva ambuteiaj pe Mihalache. 381 nu mai vine, iar eu sunt cu nervii în piuneză. Am participat la mii de lansări de-a lungul carierei mele, dar cum mă apropii de una, cum devin iarăși plin de trac. Oare vor veni cei pe care i-am invitat? Pe vremea asta de rahat, poate nu vor să se urnească. Oare voi putea răspunde întrebărilor doamnei Irén Arsene? Până la urmă vine 205, ne urcăm în el cu Ema și coborâm pe Victoriei. De acolo, mergem pe jos. Ploaia și vântul ne împing spre Institutul Liszt. Pe mine, și tracul. Când ajungem pe strada Gina Patrichi, prima dată îi observăm chiar pe doamna Arsene și pe colegii mei de la Curtea Veche. Intrăm într-o atmosferă caldă, primitoare și binedispusă. Apare și directorul András László Kósa. Râdem, discutăm, mai așteptăm să vină lumea. Și lumea vine! Prietenii noștri nu ne lasă baltă. Sunt aici cei de la emisiunea maghiară a Radio România, respectiv a TVR, Hanna Bota și Răzvan Voncu, Tomi Bodor, Marcia și Monica, Nóra Dobre și George Volceanov, Ovidiu

„Extraordinar!” - exclamă un domn cât așteptăm să înceapă concertul. Și tot acolo, în fața Institutului Liszt: „extraordinar!” - spune și despre expoziția Pavel Șușară de la Muzeul Țăranului Român. E un domn entuziasmat. Când află că sunt de la Cluj și că sunt maghiar, mai mult, că la Cluj există și teatru de limbă maghiară, spune îngândurat: „Piersic e puternic...” Să se fi gândit că a supraviețuit în Clujul maghiar? Eu nu știu, dar chiar că e un gentleman simpatic. Prima dată, a găsit extraordinar expoziția lui István Orth la care ne-am uitat deja amândoi. E o expoziție de gravuri în aramă, ilustrații la marele poem Tragedia omului  de Imre Madách a cărei vernisaj fusese miercuri dar din păcate n-am ajuns la el.  Concertul de ieri era dedicat Maestrului Ludovic Bács, compozitor, dirijor și omul care a fost printre întemeietorii Festivalului de Muzică Veche de la Institut. Invitați: soprana Edith Borsos și Tiberius Quartet de la Tg. Mureș. După cuvântul de deschidere al directorului A

„Tatăl lui nu înțelege de ce ar trebui să învețe, dar mama lui are argumentele ei și până la urmă îl convinge.” Ascultam o carte audio despre Jókai Mór, eseul lui Kálmán Mikszáth despre el și atunci am dat peste fraza asta. Și mi-am adus aminte că și părinții lui Nică s-au certat pe tema asta, și tot mama era cea cu învățatul. E totuși interesant: doi scriitori din secolul XIX au aceeași soartă. Unul e maghiar, celălalt, român. Provin din medii sociale diferite - Creangă este țăran moldovenesc, Jókai, fiul unui moșier scăpătat. Sunt doi povestitori pursânge, cam ca Balzac la francezi sau Dickens la englezi. Ambii mai păstrează bucuria povestirii care se cam alterează în secolul XX și nici unul nu ar fi devenit scriitor fără aportul decisiv al mamei sale. Poate să fie la mijloc faptul că nu au fost „bărbați adevărați”, sau că tații lor erau? Un bărbat are treburile lui, moșia, pământul, banii, călătoriile - ce să-și mai bată capul?! Dar nici asta nu poate fi cauza deoarece tatăl lui Jók

Cred că orice intelectual care e demn de denumirea asta dorește să atingă imposibilul și în năzuința asta face niște eforturi uriașe și plin de talent: operele sale nu sunt de fapt altceva decât posibilul ce putea fi atins. Așa cum Michelangelo visase să sculpteze munți, un filolog dorește să cuprindă într-o carte întregul fenomen care poate fi numit „romanul central-european din secolul XX”.  Echipa pe care a coordonat-o Adriana Babeți exact asta își dorea, și a ieșit unul dintre cele mai interesante volume ale anului pe care l-am lăsat în urmă ieri cu șampanie și artificii. Oameni extraordinar de erudiți, pregătiți și generoși, cei 70 de colaboratori ne oferă o veritabilă hartă spirituală a genului acesta minunat între a cărui creatori se numără Gabriela Adameșteanu, Margit Kaffka, Franz Kafka, Milan Kundera, Bohumil Hrabal, Andrzej Stasiuk, Péter Esterházy și mulți, mulți alții. Danilo Kis, Sándor Márai, Miklós Mészöly Excelentul studiu al Adrianei Babeți, un text temeinic și totuși