depeterasa

La Nona Rapotan, mă cucerește energia ei debordantă și „impresionismul” ei, adică faptul că știe să fie subiectivă și să scrie articole foarte bine aduse din condei. Și cum să nu fiu emoționat de un volum care conține 33 de cronici despre spectacole reprezentate la Cluj? Sunt clujean, m-am născut acolo și am respirat atmosfera orașului timp de 42 de ani, și cu toate că am trecut în ultimii 8 prin 3 orașe, și în pofida faptului că îmi place Bucureștiul, tot clujean o să rămân. Colac peste pupăză, am și văzut majoritatea spectacolelor, și teatrul a fost pentru mine o universitate de vară, ca să zic așa - marea mea durere de azi este libertatea și spiritul sprinten al teatrului clujean de ieri. Dar acum nu e vorba despre mine, ci despre Nona Rapotan care intră în subiect mereu cu elan și parcă niciodată n-ar fi fost în vreun alt loc. Nu se teme de fraze mai lejere: „despre Zsolt Bogdán, ce să mai zic, l-am lăudat de atât de multe ori, încât mi-e că încep să mă repet”, scrie în cronica des

Spectacolul crește de la o clipă la alta. La început, nu mă prinde aproape deloc: versurile mi se par trase de păr, muzica, una care nu e energizantă, iar vocile, mediocre. Apoi, încetul cu încetul, musicalul mă cucerește treptat. https://www.operacomica.ro/heidi-premiera/ Povestea este una celebră: pe Heidi, mătușa ei superficială și ahtiată de bani la bunicul ei în munți, iar mai târziu o duce și de acolo ca s-o ducă pe fetiță la Frankfurt, unde ea trebuie să fie prietena Clarei, o fetiță paralizată. Dar orfanei îi este dor de munți și de Peter, „generalul caprelor” de la bunicul, și este umilită mereu de domnișoara Rottenmeier. Până la urmă totul se sfârșește cu bine și chiar Clara începe să umble. Cartea pentru copii a scriitoarei elvețiene Johanna Spyri a fost dramatizată de regizoarea Claudia Ciobanu, care a scris și versurile. Povestea este bine prinsă, versurile, cum am spus, sunt mai puțin inspirate. Muzica lui Andrei Neamțu devine tot mai bună, ca și vocile: când începe să câ

Pe o insulă, trăiesc niște copii orfani. În fiecare an, apare o barcă pe care vine un copilaș și tot atunci pleacă unul dintre cei mari. Copilașul va fi luat în grijă de un Matur și va deveni Protejat. Cam asta e ideea cărții lui Laurel Snyder, Insula orfanilor (Editura Arthur, București, 2021). O idee excelentă, dar multe cărți excelente eșuează exact ideii excelente pe care sunt bazate. Dar Laurel Snyder nu face greșeala să creadă că o idee ar fi destul pentru 260 de pagini. În Mulțumiri , ea îi mulțumește printre alții lui Debbie Kovacs. „Când m-a întrebat la ce lucrez și și i-am răspuns că nu lucrez propriu-zis, ci mai degrabă fac băi cu spumă și mă uit pe tavan în timp ce mă gândesc la o insulă misterioasă, plină de copii, ea mi-a replicat: Mi se pare că asta e o muncă serioasă. Nu te grăbi. ” (262.) Cred că mulți scriitori ar avea nevoie de un asemenea prieten. Deci nu numai ideea de bază e excelentă. E frumoasă și povestea: un băiat pleacă de pe insulă pentru că așa sunt regulil

Emoțiile se strecoară în mine ca apa de ploaie în tavan. În jurul orei patru deja nu mai pot. La șapte, trebuie să moderez lansarea revistei Látó, mai bine zis, a numărului special dedicat lui Sándor Petőfi și cu toate că mi-am pregătit întrebările, tot nu am stare. Gábor mă sună pe la 4 și un sfert că au sosit. Mă bărbieresc și pornesc spre Institutul Liszt. Ema a plecat la birou, va veni direct acolo. Mă emoționez și din cauză că nu știu câți români vor veni: mă întreb oare ea va înțelege ceva dacă discuția va fi în maghiară? Decid să iau lucrurile pas cu pas. Prima dată, autobuzul. Cobor în Piața Victoriei și mă plimb până la Patrichi, poate mi-ar trece tracul. Da de unde! Nici pomeneală. Mergem la o cafea cu colegii. Au venit trei: redactorul-șef Gábor Vida, Annamária Codău și Botond Fischer. Aș bea și o tărie, dar nu dăm de un loc potrivit. Îmi iau un latte și sper că va fi bine. Întorcându-ne, frica mi se materializează: în afara Emei, nu vine niciun român. Se decide să vorbim u