Să respirăm praful scândurii - despre volumul Nonei Rapotan

La Nona Rapotan, mă cucerește energia ei debordantă și „impresionismul” ei, adică faptul că știe să fie subiectivă și să scrie articole foarte bine aduse din condei. Și cum să nu fiu emoționat de un volum care conține 33 de cronici despre spectacole reprezentate la Cluj? Sunt clujean, m-am născut acolo și am respirat atmosfera orașului timp de 42 de ani, și cu toate că am trecut în ultimii 8 prin 3 orașe, și în pofida faptului că îmi place Bucureștiul, tot clujean o să rămân. Colac peste pupăză, am și văzut majoritatea spectacolelor, și teatrul a fost pentru mine o universitate de vară, ca să zic așa - marea mea durere de azi este libertatea și spiritul sprinten al teatrului clujean de ieri.

Dar acum nu e vorba despre mine, ci despre Nona Rapotan care intră în subiect mereu cu elan și parcă niciodată n-ar fi fost în vreun alt loc. Nu se teme de fraze mai lejere: „despre Zsolt Bogdán, ce să mai zic, l-am lăudat de atât de multe ori, încât mi-e că încep să mă repet”, scrie în cronica despre Unchiul Vanea de Andrei Șerban (101.), dar nu lasă nici fraza asta așa: „Dar aici, în rolul lui Mihail Lvovici Astrov, el a convins definitiv că poate face deopotrivă dramă și comedie.” Autoarea este și colocvială, dar își și argumentează părerile. 

În același timp, ne și introduce în context vorbind despre sângele și relațiile (anti)sociale din Richard al III-lea sau despre spiritul rus din În adâncuri de Yuri Kordonski - atenție! fraze deloc stereotipice -, și scrie mereu nu doar despre text și regie, ci și despre întreaga echipă de la scenografie până la muzică. Cu toate acestea, eseurile nu obosesc și nu devin nici supraîncărcate, nici didactice, așa cum bine observă Oana Cristea Grigorescu în prefața intitulată Educarea nevoii de teatru.

Nona Rapotan iubește teatrul. Eu aș prețui-o și pentru simplul fapt că a scris aceste cronici despre spectacole pe care le-a văzut la sală sau în fața ecranelor (pandemia, bate-o vina). „Să recunoaștem că e nevoie de luciditate și tenacitate să panoramezi 30 de ani de teatru de limbă maghiară la Cluj prin cronici la spectacolele Teatrului Maghiar de Stat (TMS).” - scrie Oana Cristea Grigorescu în aceeași prefață (7.). Și într-adevăr, cine-ar mai scrie așa o carte în care include și un lung interviu cu Gábor Tompa? Numai cea care nu are nicio treabă cu lumile paralele în care trăiesc prea deseori românii și maghiarii la Cluj - aici, faptul că autoarea e bucureșteancă, putea conta enorm.

„Merg la teatru să respir praful scândurii și să-mi încarc plămânii cu oxigenul unui act cultural aparte.” - scrie ea în Cuvântul autorului (5.) Iubește actul și pe cei pe care-l fac. De aici și riscul pe care l-am simțit câteodată: deși niciodată nu e „prins” în cuvinte goale, entuziasmul continuu poate naște semne de întrebare. Dacă niciodată nu apare o părere critică, atunci lauda rămâne fără contrapondere.

33 de spectacole. 33 de pagini din istoria recentă a Teatrului Maghiar de Stat Cluj este mult mai mult decât ce promite titlul. Prin recurența actorilor de la Imola Kézdi la Csilla Albert și de la András Csíky la József Bíró, a scenografilor Judit Dobre-Kóthay și Carmencita Brojboiu și a tuturor celorlalți - nu pot să nu remarc că Nona Rapotan scrie mereu bine numele maghiare într-o cultură în care Hunor Kelemen e deseori alintat ca „domnul Hunor” -, prin analizele pe care le propune, volumul este o veritabilă monografie a tot ce s-a petrecut la Cluj într-o sală plină de farmec.