Piața naționalismului vizionar

 Citesc postarea Adei Galeș și nu pot să-mi cred ochilor. „Țineți minte scandalul cu ziarul legionar Certitudinea la Teatrul National? S-a rezolvat. Directorul interimar Mircea Rusu, l-a invitat pe Dan Puric să monteze un nou spectacol în TNB. Eu înțeleg din asta că este o formă apologetică și una de susținere a lui Dan Puric de către directorul interimar. Ceea ce mi se pare inadmisibil.” Oare ce au în cap oamenii ăștia? Chiar cred că nimic nu este mai „artă” decît să fii un bard național de duzină, un „român” de nu mai poți?

În ceea ce mă privește pe mine, cred că e o confuzie la mijloc. Așa cum poți să consideri că un poem creștin este poem pentru că e creștin, poți să consideri și că un gînd este profund pentru că el e spus în românește - dintre actori, Dorel Vișan face aceeași greșeală. Dar din păcate un gînd poate fi tot atît de plat în românește sau în engleză: versurile sunt versuri cu sau fără Dumnezeu și gîndul e gînd chiar mai mult fără gargara națională.

Sigur, nu e nicio supriză: naționalismele se intensifică și normal că fluidul acela care nu spune nimic dar „merge la inimă” are priză la public. Mai trist e că gîndirea românească mainstream e plină de asemenea idei de la spațiul mioritic al lui Blaga la sentimentul românesc al ființei al lui Noica. Publicul, care e oricum confuz și dornic de „români” abia așteaptă să continue șirul lor cu Dan Puric. Oamenii în general nu se gîndesc prea mult, nefiind filozofi: de la Blaga la Puric e doar o săritură - vorba vine.

Da, dar nici măcar un actor devenit director nu se sesizează, nu știe să facă deosebirea? Abia asta e trist cu-adevărat.

Și uite-așa suntem în plin naționalism vizionar, de piață de vechituri în ditamai Teatrul Național din București.