Aveți milă de Oedip - despre romanul Tatianei Țîbuleac

 

Vara în care mama a avut ochii verzi e un roman măcinat de tensiune. Aleksy, care începe prin a-și urî mama, sfîrșește prin a o iubi tot atît de înfocat. 

Tatiana Țîbuleac are toate datele unui mare scriitor. Are o frazare densă, un ritm cînd nebunesc cînd melancolic, are culoare și lumină, are figuri de neuitat cum este bunica sau Karim sau Moira sau Mika. 

E o victorie scriitoricească cu atît mai miraculoasă cu cît romanul are doar 120 de pagini. Dar cine a zis că arta se măsoară cu centimetrul? Sigur, Război și pace sau Doktor Faustus nu degeaba au atîția pagini, dar fiecare capodoperă își știe întinderea. Un mare scriitor nu greșește nici chiar greșind.

Marele poet József Attila a scris un volum cu titlul Caietul cu notițe libere. Libere în sens psihanalitic, așa cum și Aleksy își scrie viața urmînd sfatul unui psihanalist. Deosebirea fiind că Vara este totuși mai închegată: volumul poetului maghiar e mult mai răzleț. Iar deosebirea și mai mare este că József Attila nu a tratat notițele sale ca pe un volum veritabil: el fusese publicat mult după moartea lui.

De aici și o serie de probleme: mulți nu acceptă nici azi că asociațiile libere făcute la psihanalist pot fi citite ca versuri suprarealiste. Decență! - urlă contestatarii. Asemenea contestări, dacă înțeleg eu bine, primise multe și Tatiana Țîbuleac. Deși, cred eu, dragostea de mamă a copiilor e o stereotipie înrădăcinată în prejudecata frumosului neproblematic. 

Nemaivorbind despre faptul despre care vorbisem deja: Aleksy își iubește mama. Sigur că e teribil cînd spune că ar fi fost bine dacă cancerul ar fi venit mai curînd, dar trebuie să înțelegem că povestea e spusă de un bărbat pe care mult timp nu-l iubise nimeni și cînd sora lui murise mama lui nici nu a vrut să-l vadă, darmite să-l mîngîie. Aveți milă și de Oedip, nu numai de Iocasta. 

Paralela cu poetul maghiar mi-a venit în minte și pentru că volumul conține cîteva versuri, numerotate ca și capitolele în proză. „Ochii mamei mele urîte erau resturile unei mame străine foarte frumoase” - citim la pagina 22, cînd dragostea de mamă nu s-a înfiripat încă în sufletul lui Aleksy, ba dimpotrivă. Dacă e ceva neproblematic, frumosul nici nu există pentru că nu te poate atinge.

Nu vreau să reanalizez un roman foarte bine primit de critică. Vreau să-mi exprim numai bucuria că într-o epocă în care laudele fac parte dintr-un marketing editorial pe cît de necesar de multe ori tot pe-atît de pervers, cartea Tatianei Țîbuleac merită toate laudele și toate traducerile din lume.