depeterasa

Martin Scorsese l-a pus pe micuțul Joe Pesci să fie unul dintre cei mai neîndurători criminali din istoria filmului. Un regizor bun vede întotdeauna aspecte surprinzătoare, dar despre care se dovedește că sunt reale. Pe fotografiile lui Simion Buia, am început să mă uit ieri, când am aflat că o să aibă expoziție la MNLR cu proiectul său despre actorii din România .  O galerie care m-a tot făcut s-o răsfoiesc, să mă gândesc la șăgălnicia Anei Carablais sau al lui Mihai Constantin, la figura hâtră a lui Mircea Andreescu, la zâmbetul lui Tibor Pálffy, la inocența lui István Téglás, la melancolia Alexandrei Davidescu sau a Emiliei Popescu, la figura colțuroasă a lui Claudiu Bleonț. Sau la Alfréd Nagy, actorul de la Sf. Gheorghe care a murit în 2020, la vârsta de numai 43 de ani. Este clar că proiectul lui Buia are cel puțin doi vectori: unul artistic și unul arhivistic. Dar acesta din urmă nu împinge în plan secund pe primul: nu ne uităm la fotografii doar pentru că ne amintim de trecut -

„N-a avut umor, pentru că ce nu aprecia, nu putea nici să iubească” - scria un scriitor maghiar la moartea unui estet. Ei bine, Jan Cornelius are umor din plin și la nivelul poantelor, și la nivelul înțelegerii lucrurilor care nu fac parte din structura lui. Dar poate că exact asta e secretul: din structura unui om cu umor, face parte totul. Foto: site-ul Editurii Lebăda Neagră Jurnal european - spune subtitlul minunatei sale cărți, Conspirația cearșafurilor : și asta mi se pare esențial. Kundera se teme cel mai mult de „agelaști”, acei oameni care nu au umor. Dacă vrem să construim Europa în care să ne simțim bine, trebuie să ne regăsim umorul. Iar jurnalul lui Cornelius este european nu doar pentru că scriitorul călătorește foarte mult, nici doar pentru că el e un reșițean care trăiește la Düsseldorf, și care mi-a recitat o poezioară pentru copii în maghiară, ci și pentru că are un umor debordant: nu e agelast deloc. Nici nu știu ce să citez: cum spune Mircea Cărtărescu pe coperta a