Umorul face lumină - despre cartea lui Jan Cornelius
„N-a avut umor, pentru că ce nu aprecia, nu putea nici să iubească” - scria un scriitor maghiar la moartea unui estet. Ei bine, Jan Cornelius are umor din plin și la nivelul poantelor, și la nivelul înțelegerii lucrurilor care nu fac parte din structura lui. Dar poate că exact asta e secretul: din structura unui om cu umor, face parte totul.
Jurnal european - spune subtitlul minunatei sale cărți, Conspirația cearșafurilor: și asta mi se pare esențial. Kundera se teme cel mai mult de „agelaști”, acei oameni care nu au umor. Dacă vrem să construim Europa în care să ne simțim bine, trebuie să ne regăsim umorul. Iar jurnalul lui Cornelius este european nu doar pentru că scriitorul călătorește foarte mult, nici doar pentru că el e un reșițean care trăiește la Düsseldorf, și care mi-a recitat o poezioară pentru copii în maghiară, ci și pentru că are un umor debordant: nu e agelast deloc.
Nici nu știu ce să citez: cum spune Mircea Cărtărescu pe coperta a patra, „Aș paria că oriunde veți deschide această carte, veți întâlni explozii, focuri de artificii umoristice, care te fac să râzi cu lacrimi.” Cel mai bine ar fi dacă aș putea să reproduc întregul volum minunat, cu tot cu reacțiile prietenilor autorului.
Pentru că din când în când, destul de des, Jan Cornelius reproduce comentariile care i-au fost făcute de cei care au citit textele pe FB. „Certific prin aceasta că transfugul Cornelius Jan a scris sincer, conform faptelor consumate acolo unde spune...” - își începe „lt. c. m.”, adică Călin Mihăilescu „fișa de urmărire”. (35.) „Foaie verde băț, / De n-ai selfie, / Făț!” - versifică Doina Gecse Borgovan sub o poezie scrisă de autor: „Foaie verde mărăcine, / Când îmi este dor de tine, / Doar un selfie-mi face bine.” (125.)
Asta e o altă virtute a cărții: poeziile. Preferate mea e cea de la Tenerife: „În Tenerife nu-i ca la noi, / sunt capre, dar nu sunt oi, / dar boi sunt și aici destoi.” (107.) Ca să mă dau mare și eu: am convenit cu Jan că boi sunt destoi peste tot.
Deci: umorul și cultura: cultura scrisului, a gândirii, a viziunii. Suprarealismul cu care vorbește despre statuia lui Flaubert sau despre concertul lui Barenboim la care nu a apărut Barenboim. Cultura care ne ajută să facem haz de orice: „Ciudată ființă e omul! Ades nu acceptăm că realitatea prezintă fisuri puternice, sunt lucruri pe care deseori le trecem sub tăcere, în speranța deșartă că astfel vor dispărea de la sine sau că nici nu există, ce amăgiri ieftine! A venit momentul adevărului, eu n-am vorbit multă vreme de plapuma vârâtă subversiv sub saltea, dar problema asta m-a urmărit atât în Normandia, cât și-n Bretania, unde o dată chiar m-am culcat într-un moment de mare oboseală într-o pătură plic și când m-am trezit, era deja prea târziu, adormisem. Da, e conjurația mondială a cearșafurilor și a păturilor, de care am mai vorbit nu o dată, pun ăștia plăpumile pe noi, jos cearșafurile și păturile, descoperiți-vă!” (49.) Aici se află și explicația titlului, dar și unul dintre secretele umorului: nimic nu e prea mic, prea neînsemnat să fie avut în vedere.
Iar consecința umorului este rețeaua de prieteni. Adineauri am citat doar doi dintre ei, dar pe paginile cărții îi întâlnim pe Silvia Colfescu, pe Monica Ghetz, pe „Lumi” Urs, pe Adela Duca, pe Mircea Vasilescu, pe Marcel Tolcea, pe Andrei Vieru, pe Robert Șerban și pe mulți, mulți alții. Umorul e un factor coagulant de speranță.
La concertul lui Barenboim, Mircea Cărtărescu face un comentariu în care îi amintește pe Bohumil Hrabal, pe Karinthy și pe Jerome K. Jerome. Cred că e o paralelă revelatoare mai ales prin Hrabal - în definitiv, Karinthy și Jerome K. Jerome sunt cunoscuți prin lume mai ales prin scrierile lor „curat umoristice”. Hrabal însă, acest scriitor uriaș ca și ei, vorbește în romanele lui cu un elan și un umor despre viața întreagă, despre dragoste și alcool, despre pisici și chelneri, despre impiegați și ștampile, despre dansuri și milioane - despre tot.
Iată, despre Germania, care e mereu scris „Jermania”. „În Jermania cam plouă și Berlin este capitala. Așa că după 10 ore de ploaie m-am refugiat la Institut Francais, la francezi, unde am văzut un film de apă de ploaie. Acum sunt la pizzeria Roma cu Fellini lângă mine, pe un afiș, e și Sophia Loren aici, cu sânii pe jumătate dezveliți, o sole mio!” (153) Și comentariul lui Lumi Urs: „Ce fain, numai tu știi să călătorești astfel!”
„Am observat că nu se mai citesc decât texte până la 57 de semne, mă opre...” (224.) - asta e ultima intrare. Nu te opri, Jan dragă, chiar dacă în Epilog spui „Orice ai spune, jignești pe cineva, deci retrag totul.” (225.) Știu că e umor, dar călătorește mai departe cu laptopul sau tableta sau mobilul la tine și scrie mereu! Ești un Svejk care ne aduci lumină!
Comentarii
Trimiteți un comentariu