Moldova ucigătoare - despre romanul Kristinei Mecklenfeld
Toma Coriandru – se poate strica o carte care are ca personaj principal pe un om care are acest nume? Sau pe un altul care e Eminovici și se dovedește a fi neam cu Eminescu? Atila Vintilă, un altul, colonel pe deasupra?
Medalionul domniței este un roman în care personajele au nume ingenioase sau realiste: acțiunea se petrece într-o mănăstire, deci sunt și maici aici și sigur că nu poți da tuturor niște nume fanteziste – miza scriitoarei Kristina Mecklenfeld nu este un roman în care parodia e dusă până în absurd –, realitatea trebuie să se recunoască aici. De aceea, e nevoie și de un bătrân iubit de toți și totuși ucis și care nu e român (Franz Katz îl cheamă pe sărmanul), și de un băiat de bani gata care se comportă exact atât de nesimțit cât trebuie, și de o fată inteligentă și frumoasă.
Așadar, Toma Coriandru cu ai săi doi metri și inteligență cultivată abia poate frâna când apare în fața lui o măicuță: acțiunea începe in medias res. Toma e ca un Poirot mai viril și mai modest, Eminovici jucând rolul inspectorului Japp de Moldova. Ruxandra probabil va mai ieși din cocon în romanele care sperăm că vor urma, deocamdată e un mister care se va deschide poate pentru Coriandru, în niciun caz pentru Eminovici, oricât și-ar aranja acesta părul să semene cu poetul național.
„Se opri la coana Minodora și cumpără un pui fript și o pâine neagră pe care le luă cu el. Avea să mănânce de prânz în pridvorul Albăstrelei și apoi să tragă un pui de somn bun, în fond era în vacanță. Pe la ora cinci avea să mai spargă câțiva bușteni și apoi visa să petreacă o seară liniștită cu un pahar de Grasă de Cotnari și un trabuc, privind focul și ascultând lemnele trosnind. Și poate să pună să asculte albumul de jazz al lui Romeo Cosma, Solo piano in Paris, pe care îl găsise între două cărți care aparținuseră bunicului. Dar liniștea, focul, vinul și trabucul lui Romeo trebuiau să aștepte până se întorcea de la Vintilă.” (67.)
Se vede că Kristina Mecklenfeld știe totul despre Moldova mănăstirilor și despre Moldova în general, cunoaște ambianța și atmosfera. De aceea, ea a și putut să scrie un roman polițist ingenios. Pe mine nu prea mă prinde sfârșitul, mi se pare un pic încâlcit, dar în orice roman polițist sunt mai puțin fascinat de rezolvare decât de plasa țesută până când ajungem la ea. Îmi pare rău că Atila a fost cumva uitat.
În rest, numai de bine: îi doresc curaj autoarei să intre mai îndrăzneț în haloul intrigilor și să scrie un roman cât mai stufos. Vreau să-l mai văd pe Coriandru ascultând discuri de jazz și bând vin.
Comentarii
Trimiteți un comentariu