Nostalgia prinde contur – despre Angela Similea și Gheorghe Dinică

Angela Similea, Corina Chiriac, Margareta Pâslaru, Marina Voica, Olimpia Panciu, Marius Țeicu, Dan Spătaru, Cornel Constantiniu, Aurelian Andreescu. Probabil e o chestie de vârstă, dar mă gândesc tot mai mult la cântăreții care mi-au aurit copilăria. În familie, am avut vârtej, în școală, eram un nătâng a cărui compuneri sunt frumoase: au rămas doar curtea și șlagărele.

Foto: Libertatea pentru Femei

Iar șlagărele erau cântate de doamnele și domnii enumerați, probabil și alții – Ilie Micolov! Și peste toți, eternul Gică Petrescu a cărui discipoli erau cumva toți.

Trenul galben fără cai, Strada Speranței, Într-un colț de cafenea, Țărăncuță, țărăncuță și celelalte îmi erau cea mai mare delectare în anii aceia, pentru ca după aceea, în maturitatea mea, plăcerea mea să ajungă la vârf cu „cântecele de inimă albastră” ale lui Ștefan Iordache și Gheorghe Dinică. 

În celebra-i carte despre Habsburgi, Claudio Magris descrie sentimentul duplicitar cu care a cotrobăit prin arhive: pe de o parte, e o critică acerbă a Monarhiei în care totul era stătut, pasiv, lâncezit – pe de altă parte, până și criticii vorbeau cu o anumită nostalgie despre valsuri, siguranță și kaiser.

Foto: antikvarium.hu

Așa și eu. Îmi dau seama de tot ce era teribil, și totuși lumea pe care o reprezintă cei enumerați îmi pare una vrăjită, cuceritoare până azi. Cu toată vibrația ei adolescentină, desigur. Frumusețea radiantă a Angelei Similea! Părul ei cârlionțat, statura ei zveltă, vocea ei suavă! Accentul ciudat al Marianei Voica! Timbrul de neuitat al lui Aurelian Andreescu!

Parcă s-a prelungit, pentru mine, paradisul interbelicului. Când mult mai târziu am ascultat un duet Ștefan Bănică-Gică Petrescu, mi-au dat lacrimile. Probabil asta se întâmplă și cu prietenii mei care erau deja adulți când eu eram copil și care l-au văzut pe Bănică în D`ale carnavalului: scena ligheanului pe care a jucat-o le-a rămas o amintire pe viață.

Am totuși și o problemă. Mă enervează când unii îi pun pe toți în aceeași oală, de parcă toți ar fi însemnat la fel de mult. Eu n-am trăit la București, nu i-am văzut pe scenă. Dar mi se pare alt nivel un Dinică, decât un Cozorici, care însemna doar diferiții principi ai filmelor de istorie, filme de pură propagandă și poezii eminesciene recitate într-o manieră care mi s-a părut învechită deja atunci. Sau Tamara Buciuceanu-Botez e în altă ligă pentru mine decât Draga Olteanu-Matei.

Actorii – Valeria Seciu, Mariana Mihuț, Gina Patrichi, Caragiu, Caramitru, Cotescu, Amza Pellea, Rebengiuc – mi s-au părut, și ei, ambasadori plini de talent ai unei lumi aspre, și dacă m-aș putea întoarce undeva, m-aș întoarce să beau un șpriț cu Dinică și Iordache. Nu puteam să facem mare lucru, dar puteam să-i ascult și să mă uit la ei. Șlagărele, teatrul tv și filmele – Nea Mărin miliardar! – au radiat ceva la care visam să ajung.

Foto: adevărul

Știu prea bine că mă apropii de un teren minat. Ar trebui să urăsc și operetele, aceste plante carnivore ale Monarhiei, aceste minciuni neproblematice. Dar dacă știu că sunt minciuni, deja nici nu trebuie să le urăsc. Trebuie doar să mă înțeleg cum se înțelege Stefan Zweig: scriind ca mierea amară. 

Foto: Humanitas

Recent, la Stela, Ada Navrot a imitat-o pe Stela Enache. Au trecut deja zece zile, dar tot mă gândesc la asta. Ani de liceu a trezit în mine ceva ce n-a fost adormit niciodată. Și asta-i bine: de fapt, n-am vrut să fiu niciodată altceva decât un copil care a crescut dintr-o întâmplare pe care nici n-o înțelege măcar.