Portrete scrise de la București - Dora Marian

Dacă există pe lumea asta o prietenie care a pornit sub niște auspicii ciudate – și sunt convins că există – atunci prietenia mea cu Dora este printre ele. În primele zile, când stăteam în open space-ul Editurii Curtea Veche, am întrebat o fată cu părul negru unde e nu știu ce. M-a îndrumat scurt spre Google Maps, apoi s-a uitat chiar ea, dar în continuare cu o mină de „fac asta în locul tău, fă!”. Pur și simplu, m-a înspăimântat.

Cu timpul, am devenit prieteni buni. Vin la redacție și pentru că sper că o să aibă zece minute să vorbească cu mine, să discutăm. Îmi place și o simt aproape pentru că reușește să fie umană în mijlocul unei lumi care aleargă.

„Connie Corleone” – așa am numit-o pentru că mi se pare că seamănă cu personajul din Nașul. Are fața compusă din unghiuri și din culorile alb și negru. Poate să ți se pară severă, deși e numai bunătate în ea. Bunătate, inteligență și empatie.

Mereu îmi spune niște lucruri care îmi lărgesc perspectiva și care mă mângâie. Când un prieten din Ungaria mi-a donat ceva bani, a zis: „Probabil și tu i-ai dat ceva ce nu poate să uite”. O frază care niciodată nu mi-ar fi dat în cap.

Profesionistă maximalistă, „Matca” se finalizează prin munca ei de paginatoare, iar numerele tipărite ies mereu nemaipomenite. O admir pentru câtă atenție și concentrare poate să aibă. Părerile noastre nu converg mereu, dar am nevoie de această prietenie a divergențelor.

Azi nu este la biroul ei și parcă aș fi debusolat. Cred că asta este ea pentru mine: sentimentul că busola mea e în ordine.