Walt Whitman așteaptă nerăbdător

Citesc cu bucurie pe FB că Răzvan Andrei va publica Raport către Walt Whitman subintitulat poeme LBGT+.

I-am și scris autorului: „Curajul nu e toată arta, dar fără curaj nu există artă. Aș putea spune și alte platitudini, dar: felicitări!” 

Sigur că criteriul ultim al artei este talentul, însă chiar judecarea talentului implică cel mai mare grad de subiectivitate. Pe de altă parte, nu ne vom urni în nicio direcție dacă nu îndrăznim să ne asumăm alegerile, adică mai pe românește pe noi înșine. În cazul multora, discreția e un fel de buzdugan cu care lovesc în cei care vorbesc altfel decît ei. Ei bine, nu: poemele care vorbesc despre iubirea homosexuală și despre lumea acestei iubiri să intre odată pe ușile canonului destul de pudic. 

Volumul în pregătire al lui Răzvan Andrei îmi face plăcere și pentru că îmi amintește de jocul sau joaca poetului maghiar Zoltán Csehy, care a scris poemele unui poet homosexual, János Rosmer pe numele lui - trimitere la celebra piesă a lui Ibsen. Volumul Hátsó ülés (Scaunul/locul din spate, 2010) fusese una din cele mai mari și talentate surprize ale literaturii maghiare contemporane, scriind cu mare curaj și erudiție (Csehy e și latinist de mare anvergură, mare iubitor de operă, om extraordinar de cult) despre un secret sau tabu al societății.

Aștept deci cu cea mai mare deschidere volumul lui Răzvan Andrei. Cartea are niște premergători uriași, de la poetul din titlu la Ginsberg sau Verlaine, la Wilde sau la Pasolini. Despre calitatea lui literară mă conving textele lui Ștefan Manasia și ale lui Sorin Despot, dar și căldura cu care scrie pe FB un Radu Vancu de pildă. Nu strică deloc ca poezia să fie cîteodată mai burzuluită și mai neconvențională. De fapt, nu strică niciodată. Poezia trebuie să fie acel ceva la care nu te aștepți și chiar dacă te aștepți, te va uimi. Să sperăm că va fi așa!