Satul în care încape lumea - despre Câinii de la Galveias

Să nu avem rețineri: Câinii din Galveias (Anansi, 2025) este o capodoperă. Poetică și epică în același timp, cu portrete memorabile, cu descrieri incitante, cu tensiuni bine dozate și totuși nu studiate, romanul scriitorului portughez José Luís Peixoto este minunat.

Foto: cărturești.ro

Cade un meteorit în sat, iar narațiunea profită din plin din această întâmplare. Am putea alcătui un album foarte suculent din ceea ce ni se prezintă, de la frați care se urăsc de decenii la adolescenți care devin ucigași peste noapte, de la mame neiubitoare la femei înșelate, de la prostituate care iubesc pe un tânăr la preoți care beau și la nebunul satului, prezență obligatorie, ni se relevă un întreg sat, dar care este o întreagă lume ca orice sat de oriunde. Farmecul literaturii este că ceva profund personal și unic ne cucerește de parcă ar fi vorba despre sufletul nostru, despre viața noastră.

Peixoto știe totul despre acel sat, pentru că s-a născut acolo. Dar știe și că a scrie este până la urmă și o meserie, nu doar un extaz. Se cunoaște din fiecare frază că are în pori viața de la Galveias, dar se cunoaște din fiecare frază și că ele au fost scrise de un scriitor. Spuneți-i manie sau obsesie, dar nu mă pot opri să reamintesc asta de fiecare dată când citesc ceva cu-adevărat bun. Și că nu e deloc întâmplător, asta puteți afla și din excelentul interviu al lui Victor Cobuz.

Tehnica care mi s-a părut poate cea mai interesantă este lăsarea la o parte a verbelor: „Își amintea de o dimineață lungă și palidă, toate culorile șterse.” (258.) Prin aceasta, fraza devine mult mai densă, parcă ar fi dintr-un poem. Dar întâmplările, tragediile și bucuriile, continuă nestingherite: de aceea am spus că romanul are un fir epic chiar stufos. În capitolul din care am citat, este vorba despre Miau, nebunul satului, despre mama ei, Maria Assunta, și despre câinele lor Cassandra, care i-a oferit femeii bucuria companiei și care moare fiind otrăvit de vecini, cel puțin ea așa crede. 

O altă tehnică este intercalarea unor propoziții foarte scurte în tăvălugul evenimentelor. Nici celelalte fraze nu sunt lungi, dar Peixoto bagă niște propoziții tăioase ca briceagul câteodată.

Desigur, toate acestea nu ar fi evidente dacă Simina Popa n-ar fi o traducătoare atât de bună, atât de talentată. Mulțumită ei, arta lui Peixoto ni se relevă în toată splendoarea ei.

Poate doar explozia mi s-a părut un deus ex machina, neavând rol organic: se întâmplă și pornește acțiunea, scriitorul o poate structura și datorită mirosului de pucioasă care tot revine, dar de fapt, cele mai multe s-ar fi întâmplat și fără meteorit. Pe de altă parte, barem toate trucurile literare ar înflori așa cărți!