Electra norocoasă - despre Sonata de toamnă

„Dacă cineva m-ar iubi, poate aș îndrăzni să mă uit în oglindă” - scrie Eva într-un roman al ei. Fraza e citită de Viktor la începutul Sonatei de toamnă, și e cutrămurătoare ca spectacolul întreg.

Drama se petrece într-un mediu elegant și voit banal (scenografia: Ștefan Caragiu), casa pastorului în care într-o zi sosește mama Evei. Cei doi femei se iubesc și se urăsc reciproc, și cu sosirea mamei, tensiunea se declanșează. Eva fiind o Electră modernă (excelentă Laura Vasiliu), iar mama, o celebritate căreia îi pasă mai mult de reflectoare decât de fiica ei (excelentă și Victoria Cociaș), ele se contrează, se ceartă și aproape se bat.

E și o altă protagonistă, Helena, sora mai mică a Evei și pe care Charlotte abia poate s-o vadă (Helena e jucată de Sorana Ștefănescu care îi dă viață cu sensibilitate). Ea o va mângâia pe Charlotte pentru că Eva nu poate.

„Excelentă” e un epitet ușor de folosit. L-am folosit totuși de două ori pentru că el descrie realitatea. Nimic nu ar fi mai simplu pentru Laura Vasiliu decât să urle 1 oră și 45 de minute, cât durează spectacolul și să creadă că cu asta s-a achitat de datorie. În schimb, ea ne prezintă o femeie egală cu sine, sensibilă, vulnerabilă, o femeie care suferă și de aceea e aspră și nemiloasă. Laura Vasiliu are o gamă largă de mijloace, știe să-și moduleze vocea și trupul, e într-adevăr magistrală.

Victoria Cociaș, la fel. Charlotte e o femeie trecută de floarea vârstei și impunătoare totuși, superbă și charismatică: atunci când vine la cină într-o splendidă rochie roșie toată lumea poate să vadă asta. Accentele de ipocrizie pe care Cociaș le pune în rol sunt binevenite: nimic nu ar arăta mai bine cu câtă artă se minte femeia asta pe ea însăși. Iar în scena finală, fățărnicia cade de pe ea secundă de secundă, pentru ca până la urmă s-o credem capabilă de plâns și de confesiune.

Dan Bordeianu are un rol mai retras dar din care el face o prestanță cât se poate de bună. Un Viktor sobru și care totuși știe să sufere, iată reprezentația ideală.

Alexandru Mâzgăreanu conduce bine spectacolul și se vede cu ochiul liber că actorilor le-a dat niște instrucțiuni foarte utile și de bun-simț. Numai videourile cu păsări zburătoare nu m-au convins, cred că piesa în sine e destul de sentimentală dar Ingmar Bergman știe să păstreze proporția corectă să nu cadă în lacrimogen. Imaginile însă sunt mai directe și nu se încadrează organic în spectacol.

Cu toate acestea, Sonata de toamnă e un spectacol frumos și bine gestionat care zgândăre spectatorul. M-am și gândit că mulți părinți pur și simplu n-ar accepta confruntarea, ar spune că le doare capul sau ar începe să vorbească despre orice altceva. Într-un fel, Eva se poate considera norocoasă.