Amintiri și admirație - despre Un muzeu în labirint de Octavian Paler

Un muzeu în labirint. Istorie subiectivă a autoportretului. 

Cred că înainte de toate, asta m-a acaparat: titlul prin deschiderea și închiderea lui, ca să zic așa. Mă refer la deschiderea culturii, a vastității ei, a mitologiei folosite într-un scop, și la închiderea subiectivității asumate.

Nu știu și nu pot ști după atâția ani: volumul lui Octavian Paler l-am luat de pe raftul unui anticariat acum treizeci de ani, și m-am îndrăgostit de el așa cum m-am îndrăgostit numai de Cartea Milionarului al lui Ștefan Bănulescu. 

De fapt, genurile mele preferate sunt două: poezia și eseul. Firea mea pasională, copilăroasă, total subiectivă se simte cu-adevărat bine în acestea două. Scriu și citesc orice, dar acestea două mi se par izvorâte din mine.

Ei bine, această istorie a autoportretului „ține” de la Fuselli la Malevici și e contradicția întruchipată chiar începând de la obiectul pe care-l răsfoim. Apărută în 1986, cartea publică reproducerile autoportretelor despre care e vorba în eseuri, dar în niște condiții tipografice execrabile: format timbru, alb-negru. 

Și totuși, atunci, prin 1990, încă nu avusesem atâtea pretenții. Mă bucurasem că pot citi despre pictorii din volum, autori despre care abia am auzit. 

Dar ce este un eseist? Întâi și întâi este vorba despre cultură. Nu poți fi un eseist bun dacă nu știi cine-a fost Caravaggio, Goya, Manet, Rembrandt și ceilalți. Apoi, nu poți fi un eseist bun dacă crezi că cultura e doar asta: suma informațiilor. Paler intră în dispută cu cei care cred că Narcis este un egoist îndrăgostit de sine. Nu trebuie uitat, spune el, că zeii sunt cei care l-au pedepsit să se privească. „Nu-mi fac iluzii că voi risipi eu ironiile, reușind ceea ce n-au reușit alții, să reabilitez cît de cît imaginea acestui băiat frumos care a avut neșansa de a nu întîlni nici o femeie de care să se îndrăgostească. Știu în ce lume trăiesc și știu cît de tenace sînt prejudecățile. Dacă există ceva care durează, ele sînt, uzate de credință ca treptele vechilor temple.” (Î-urile sunt din carte și din comunism. Prin â-uri, am ieșit din ele.)

Da, un mare eseist e și un mare luptător. Și un mare sceptic, dacă nu neapărat dezamăgit, ca Cioran. Să nu uităm însă că volumul a fost scris înainte de 1989, perioadă în care trebuia să speri cumva, și puteai pentru că trăiai într-o lume închisă din care doar prin cultură puteai să evadezi. Nu puteai scrie o istorie „obiectivă” pentru că te afundai în tine.

Poate că și asta e cauza pentru care cele mai bune, mai stufoase și mai personale scrieri sunt acelea despre Michelangelo, Caravaggio, Rembrandt, Van Gogh, Luchian: mari pictori care s-au izbit de niște suferințe aproape inimaginabile în pofida sau datorită cărora au devenit ce-au devenit.

Din cartea asta am aflat că obraznicul de Caravaggio a îndrăznit să picteze sfinți cu picioare pline de varicele, că tot el și-a „împrumutat” fața lui Goliat: capul lui Goliat „poartă” fața pictorului. De aici am aflat că Tonitza a fost tras pe sfoară, pe când era un copil, de o babă care l-a înșelat cu niște arginți falși. Am aflat că Pallady era un singuratic arogant și cult. Și câte și mai câte!

Dar înainte de toate am învățat să privesc. Pentru că și asta este un mare eseist: un maestru care prin charisma lui așa-zicând scrisă te duce spre tine însuți.    

Octavian Paler m-a călăuzit prin istoria artei și prin eul său personal. Mai târziu, când l-am văzut la televizor, am fost decepționat de multe ori de tradiționalismul său câteodată chiar naționalist: citind Un muzeu în labirint nu părea așa. Dar oricum, un scriitor să fie bun când scrie, restul nu ne privește. Dac-ar fi atât de simplu.

Nu, nu e simplu nimic, totuși nu-mi las admirația să fie întinată, nici amintirile. Istoria subiectivă a autoportretului rămâne, pentru mine, o carte de căpătâi.