Salut voios de legionar - despre situația actuală

Un mare scriitor maghiar, Frigyes Karinthy, are o nuvelă pe care nu încetez s-o citez și la care mă gândesc mereu. Iisus învie și procesul este reluat. Pilat îi întreabă pe oameni pe cine să elibereze, pe Iisus sau pe Baraba? Fiecare rostește „Iisus”, gloata urlă totuși „Baraba”. Și nuvela se termină întocmai ca evangheliile.

Cred că ceva asemănător s-a petrecut și în societatea românească: un substrat cețos, pâclos, despre care nu știau câteodată nici chiar cei care au reprezentat-o sau cei din care a ieșit, a urcat la suprafață. Penuria multora, cinismul politicii românești care produce parcă numai necarismatici prin excelență și o comoditate intelectuală au dus la situația în care un om care susține că apa e informație și în Pepsi sunt nanocipuri a putut fi votat într-o asemenea măsură.

Dacă ne uităm la perioada de început a fascismului, același lucru îl observăm. O serie de fapte tari: păcatele tratatului de la Versailles, Germania umilită, șomajul de acolo l-au propulsat pe Hitler. Nu cred că majoritatea germanilor au visat despre lagăre, și totuși acestea s-au întâmplat. Nimeni nu înțelege ce se va întâmpla până când nu se întâmplă. Până atunci, oamenii urlă prostii și se cred inocenți în consecința urletelor lor.

Sau dacă ne uităm în jurul nostru. Probabil nici în Marea Britanie n-au înțeles mulți ce înseamnă Brexitul. Era un slogan reușit, scurt și cuprinzător, o emblemă a nemulțumirii. Nu înțelegem nici că nu soluțiile pretins magice vor fi cele bune. Nici chiar din partea unor politicieni pricepuți nu ne putem aștepta la rezultate instante, darămite de la cei pe care-i avem acum.

La 15 decembrie 2000, filosoful maghiar Gáspár Miklós Tamás a scris o Scrisoare către prietenii mei români. Ideea acestui text a fost că cețurile ortodoxiste vor duce la implementarea extremismului. Cuvintele mari ale căror sens nu suntem siguri că-l cuprindem dar care sună extraordinar de „sus” și de religios preiau rolul gândirii critice. La vremea aceea, nici chiar eu nu eram pe deplin convins, deși simțeam că e un articol erudit; acum, mă înfior.

Cauzele „benzinei” lui Călin Georgescu mi se par deci mai complicate decât doar prăpastia dintre oamenii care trăiesc binișor și cei care trăiesc la limita subzistenței sau doar influența rușilor. Sâmburele consecințelor grave deja sunt la noi, în societatea românească și stau poate și într-o neînțelegere profundă a cum trebuie să ne tratăm convingerile proprii înainte ca ele să se transforme în credință și prozelitism.       

Goya: Colosul

Ieri, Eugen Ciurtin a publicat o postare despre câți spun că trebuie schimbat ceva și tot ei nu schimbă nimic. Dar mentalitățile se schimbă cu greu, și nici credințele nu se schimbă ușor. Când ți-ai clădit toată viața pe o gândire între nori, e dificil să mai cobori pe pământ, și e dificil și să accepți că discursul acesta intelectualizat are totuși niște asemănări cu cel mai brut din piață.  

Nu cred nici că soluția, dacă este, constă în a striga comunism la fiecare pas. Se vede cu ochiul liber că ce ne paște e mai mult legionarismul decât comunismul. E absolut sigur că perioada „epocii de aur” cu închiderea ei a dus la o dorință de a avea un tătic care ne spune totul și care ne scapă de responsabilități, ca și de gândire în general. Dar pe baza acestei comodități s-a așternut o extremă de dreapta cu mame care imită salutul nazist cu fetița lor în brațe.

Încep să cred că oricum nu putem face nimic, dacă ne gândim la niște soluții care sunt rapide și generale, mai ales că mulți dintre noi nu suntem nici politicieni, nici bancheri, nici tribuni. Putem să fim atenți la ce spunem și să ne facem treaba cu creierul cât mai limpede. Soluția generală nu o putem aplica – nici nu am găsit-o –, dar putem fi niște persoane care au grijă la ce fac și ce spun.