Îți sare muștarul sau maioneza? – despre cartea lui Vasile Ernu
Vasile Ernu a scris o carte frumoasă, intensă, socială, plină de muzică, suculentă, evocatoare și foarte importantă. Cam așa aș putea să rezum experiența mea de cititor. Încerc să scriu un eseu mai temeinic despre ea din toate cauzele pe care le-am înșirat mai sus. Și pentru că m-am simțit profund confortabil în volumul lui, probabil din două motive.
Întâi pentru că sunt eu însumi minoritar (cum au fost românii în URSS), înțeleg perfect cum se simte un basarabean când aude: „Vin rușii!”, când de fapt se apropie trei „basa” de un cămin din Iași. Așa cum notează și Ernu în capitolul despre Cluj, maghiarii de acolo i-au povestit că asemănător (sigur, cu diferențele de rigoare: „Vin românii!”) i-au apostrofat de multe ori și maghiarii din Ungaria pe maghiarii din Transilvania. Înțeleg și că atunci când ei trei rămân împreună, Mitoș Micleușanu, Roman Tolici (autorul copertei) și Vasile Ernu spun: Hai să vorbim omenește! și încep să vorbească basarabeană, care e o limbă română altfel, cu multe cuvinte rusești care se tot perindă prin carte: krîșa, kavarma, tușonka etc. Acest altfel, această condiție și viziune „altfel” cred că m-a cucerit cel mai tare dintre toate aspectele cuceritoare ale cărții pentru că tind și eu spre mentalitatea asta și mai cred și că poți iubi ceva și poți să înțelegi că mulți nu iubesc acele lucruri pentru că nu sunt ale lor.
Generația este și o carte sintetică cumva: Ernu strecoară mereu aluzii la cărțile sale anterioare, mai ales la Născut în URSS și la Sălbaticii copii dingo: astfel, avem senzația că volumul de față este o retrospectivă și o profeție deopotrivă. „E doar începutul.” (554) – asta e ultima frază a cărții, și ea vine după un citat cutremurător dintr-un poet sovietic: „Orbii nu pot privi cu mânie, / Surdomuții nu pot striga furios. / Cei fără brațe nu pot ține o armă în mână, / Cei fără picioare nu pot mărșălui înainte. / Dar surdomuții pot privi cu mânie, / Dar orbii pot striga furios. / Dar cei fără picioare pot ține arme în mâini. / Dar cei fără brațe pot mărșălui înainte.” În toată această profeție, e simpatic și faptul că Ernu nu judecă pe nimeni: îi înțelege pe cei dezamăgiți și spune că anii 90 pe care i-am crezut îngropați se vor întoarce peste noi. Judecă sistemul capitalist și mai puțin totuși comunismul, dar explică și asta: o sărăcie stabilă e mai ușor de dus decât o instabilitate completă.
Pe de altă parte, eu sunt clujean și pentru mine, toate străzile și piețele și tot orașul căruia „Vasea” îi consacră un întreg capitol îmi e familiar (de aceea, pot să spun că nicio stradă în jurul stadionului nu se numește Traian Vuia – cred că la Mașiniștilor s-a gândit autorul).
Generația canibală. Cartea maturității se structurează în patru capitole mari: cele despre Iași, Timișoara, Cluj și Basarabia. Anume: Aer: spre Iași; Vânt: Timișoara; Apă: spre Cluj; Foc și pământ: Basarabia. Se vede cu ochiul liber că este un volum construit pe cele patru elemente principale, vântul fiind „compus” din aer. Mă rog, Timișoara e un capitolaș mult mai firav decât celelalte deoarece în orașul acesta Ernu a trăit mult mai puțin decât în celelalte orașe și regiuni. Am foarte multe notițe, încerc să le structurez.
Dezinhibatul curios
Îl invidiez pe Vasile Ernu pentru că pare un dezinhibat și un curios de zile mari. Datorită poate și educației lui neoprotestante pe care o amintește deseori și despre care aș fi citit mai multe (aflăm doar că a citit Biblia și o cunoaște bine și că datorită religiei lui a învățat să cânte la două instrumente) nu pare timid în nicio situație. Eu, băiat de la Cluj care a studiat la Cluj nu numai că nu am stat la cămin, dar nici nu am îndrăznit să intru în viața aceea: i-am ascultat cu evlavie pe colegii mei care au pus foc în cămin și care au trăit o viață de care eu m-am ferit și de care eram ahtiat.
Mulțumită firii lui relaxate și flexibile, Vasile Ernu a cunoscut multă lume de la Ada Milea la Andrei Gheorghe și de la Ciprian Mihali la Dan Sociu, a intrat în universul lor, a participat la discuții cu ei, a înființat reviste, a lucrat la Tranzit House-ul lui Csilla Könczei și Péter Eckstein-Kovács, a băut în mii de crâșme de la Iași și a gătit pe reșou cam peste tot, a ascultat Luna Amară și Zdob și Zdub, Holograf, Viktor Țoi și câte și mai câte.
A participat – asta e cel mai important. Cartea lui m-a cucerit mai ales datorită acestui aspect: el nu e doar un analist, el e un participant. Datorită acestui fapt, devine cu atât mai credibil când spune că revoluția a fost confiscată sau ruinată „de noi”: se include în categoria aceasta pentru că este inclus prin însăși viața lui deja.
Obiectele, mâncărurile, băuturile și muzica
Cafeaua Amigo, reșoul, bancnotele, bagajul, muștarul, ceaiul, maioneza, nonstopul: obiectele și mâncărurile și băuturile sunt foarte importante pentru Ernu, pentru că așa cum spune, ele caracterizează mai mult o perioadă sau un loc decât orice altceva. Bagajele acelea uriașe de pildă de care îmi amintesc și eu – pe lângă alte asemănări, mai suntem și din aceeași generație – spun într-adevăr foarte mult despre perioada 1990-2005. Au spus în viață și spun acum, în cartea aceasta: cititorul vede în fața ochilor cum sunt cărate pe spate sau în mâini și sunt apoi băgate în autobuze sau în trenuri. O perioadă devine extraordinar de senzuală prin aceste obiecte: au un realism, un adevăr, o concretețe nemaipomenite.
Iar muzica formațiilor BUG Mafia, Luna Amară, Zdob și Zdub și celelalte învie parcă anii aceia trecuți de multă vreme. Mă poartă înapoi pe coridoarele căminelor în care am mai fost și eu totuși, crâșmele alea pline de fum și de speranță și de dor de viață, sentimentul tineresc al ființei pe care l-am simțit atunci, cu 25 de ani în urmă.
Pe cine au mâncat canibalii?
Eu cred că Ernu vorbește despre o generație care a fost mâncată și prin urmare și-a mâncat și încă își mănâncă copiii. Sperând într-o minune după 1989, basarabeni, români și maghiari au apucat taurul de coarne și după aceea n-au reușit să-l mai lase din mâini, iar taurul a venit peste ei. „Disponibilizare” – notează autorul cuvântul care i-a omorât pe tații noștri – și-l notează de mai multe ori: asta e și o problemă a cărții: câteodată nu poți să decizi dacă repetițiile sunt funcționale, organice, sau scăpări de redactare, cu toate că munca... este de mare calitate. „Disponibilizare” – adică șomaj, depresie, alcoolism și moarte. Sau, alt caz: școală rusă pentru că „așa va reuși copilul”, după perestroika, naționalism românesc și amnezie în ceea ce privește școala rusă, și cu toate acestea școală în limba engleză pentru copil care „așa va reuși”. O tristețe totală.
Canibalii care sunt mâncați și prin asta devorează pe alții: iată o circularitate frumoasă și înspăimântătoare.
Etajera regiunilor
E clar că lui Ernu îi place cel mai mult Moldova, mai ales (și asta spune de mai multe ori) linia Botoșani, Pașcani, Iași, Vaslui, Bârlad, Galați. Aici se simte cel mai bine, aici se simte acasă chiar dacă nu e. E de fapt un moldovean extins. Deci Iași-ul e orașul minunat, în care chiar și profesorii sunt ieșeni, pe când la Cluj, niciun profesor clujean nu e din Cluj. Observațiile de acest gen dau farmecul cărții. Un exemplu: „Am făcut jumătate de glob la picior – dar nicăieri nu am mai întâlnit o densitate atât de mare de oameni așa de inteligenți și așa plini de umor ca la Iași. Un umor și o inteligență pe cât de intense, pe atât de indiferente și de modeste. Ți le ofereau ca pe un dar și se scuzau.” (109.)
La Cluj, în orașul meu, întâlnește niște maghiari foarte deschiși și de gașcă care îl numesc „Ernő”, adică Ernest datorită sonorității numelui lui de familie. Csilla și Péter, Tünde și Gyula sunt niște oameni faini, maghiari care (asta adaug deja eu) abia așteaptă să vorbească și cu nemaghiarii. Sau au așteptat: din păcate, în 2022 Gyula a trecut la cele veșnice.
Insomnia este o parte frumoasă și a tinereții mele, o perioadă când datorită cotidianului abia pornit „Krónika” și a unei iubiri de pomină am reușit să fiu dezinhibat. Știu despre ce vorbește Ernu când povestește despre băbuțele de pe coridor și despre cum le-a împăciuit.
Este descurcăreț, naratorul acesta. Nu e de mirare că are mulți prieteni: nu se panichează și găsește mereu soluția omenească.
Timișoara e un loc unde oamenii supralicitează, ceea ce naratorul crede că nu e bine. Însă: „Timișoara mi-a lăsat o impresie puternică: spațialitatea, cu parcurile imense, orașul vechi unic în felul său și amestecul etnic colorat care atunci încă se păstra (acum a dispărut aproape total)...” (233.)
La Cluj, găsește și asemănări „imperiale”: URSS se apropie de Monarhie și viceversa. Sunt niște rigori care par asemănătoare și reticența românilor ardeleni el le analizează prin realitatea basarabeană și vede prin prisma faptului că ei au trăit în zona rurală, deci orașul le e străin. Eu, unul, am fost uimit de asta: credeam că românii sunt mai deschiși decât maghiarii. Dar poate într-adevăr asta e explicația: românii maramureșeni care s-au mutat la Cluj i-au deschis ușa mai ușor decât clujenii get-beget.
Basarabia este locul nașterii și a paradisului unde cunoaște un imperiu întins (este bulversat când românii numesc drum lung o călătorie de trei ore cu trenul), învață să cânte la instrumente, vede orașe ca Odessa sau Vilnius, participă puțin la contrabandă și experimentează cum e când stabilitatea se năruie. Unul dintre scenele care îți strâng inima este cel în care un prieten al tatălui lui se întoarce de la oraș unde s-a dus cu economiile vieții lui cu două rude de salam.
Poate știu, poate nu
Naratorul cult, inteligent, dezinhibat, umblat prin lume, cu un cert talent de povestitor și cu atenție la structură: cuvinte ca „aveți așa”, „revenim” etc. sunt frecvente în text. Face paranteze, dar nu uită că trebuie să se întoarcă în făgaș.
Câteodată, mi se pare prea tranșant, ceea ce fără îndoială că face parte din farmecul lui, dar nu e mai puțin enervant. Poate derivă și asta din latura lui socială: vrea să se măsoare mereu în societate, nu își așteaptă gândul până la capăt. Un exemplu: „...comunismul și fascismul sunt fațete ale Europei, copii ai Occidentului. Ca și Gulagul, ca și Holocaustul. Ambele tragedii imense, crime sistemice fără precedent, sunt fețe ale lumii noastre occidentale. Hitler și Stalin sunt copiii Europei. Nu putem uita asta și nu putem să ne facem că nu știm.” (552.)
Nu știu. :) Mie mi se pare că exact de aceea fascismul i-a lăsat fără replică pe mulți: se întâmpla în mijlocul Europei culturale. Comunismul, mai ales Gulagul s-a întâmplat la marginea acestei Europe, nu mi se pare foarte „occidentală”. Lumea cultă a fost bulversată că „națiunea lui Goethe” a putut face grozăviile alea; am auzit de mult mai puține ori că „națiunea lui Tolstoi” ar fi vrut celelalte. Asta nu minimalizează cu nimic crimele sistemice, cum le numește autorul foarte bine. Dar nu cred că sunt copiii aceleiași regiuni spirituale.
Oricum ar fi, oricâte contraargumente i s-ar putea aduce – și tocmai datorită acestui fapt: este o carte vie! – Generația canibală este fără doar și poate una dintre cele mai importante, bine scrise și captivante cărți ale anului care tocmai a trecut.
Comentarii
Trimiteți un comentariu