Fotografii scrise de la București - István Téglás
Când am venit la București, am fost ca un parașutist a cărui parașută nu vrea să aterizeze: eram între două vieți din mai multe puncte de vedere, am levitat între două lumi, mă ținea doar dragostea și curajul orb. Nici cele mai evidente lucruri nu-mi treceau prin cap: sunt aerian în general, dar asta era altceva.
Cred că într-un interviu de-al lui Emil Hurezeanu am auzit prima dată despre István Téglás în a doua mea viață. Acum, când eram în a treia, mi-am amintit interviul acela. István figura într-o enumerație în legătură cu o vizită la Angela Gheorghiu, mi se pare.
Am început să caut prin bolgiile Facebookului. Am aflat că e actor, că a avut un coming out. Asta m-a apropiat instantaneu de el: era o perioadă când eram suspicios cu oricine zicea că e fericit. Problema și mai ales vorbitul despre orice problemă mi se părea onestitatea absolută. Sigur că nu el e problema, dar orice societate crudă știe să-și crească actanții plini de remușcări.
I-am dat friend și am început să-i citesc postările. Mi se părea talentat, inteligent, curajos, bătăuș. Nu întotdeauna îmi plac bătăușii, dar pe el l-am simțit cumva.
Firește că conta și faptul că e maghiar. În tot Bucureștiul ăsta în care am venit ca un băiat provincial ce mă aflam, am avut nevoie de cineva care e maghiar, și prietenii mei bucureșteni maghiari nu mi-au venit în minte. Am zis că sunt aerian.
Mai mult, secui! Nu știu să explic cât îl respect pentru deciziile pe care le-a luat și pentru coming outul lui. Este mereu greu să fii altfel într-o comunitate compactă și care se mândrește cu asta. Într-o asemenea comunitate se știe mereu cine ce e și cât valorează, și nu prea se pun întrebări.
L-am invitat la lansarea Vârtej-ului. Nu credeam că o să vină: mă gândeam că are destule pe cap. A venit. L-am recunoscut după o fracțiune de secundă, când și-a scos căciula: era decembrie. M-am bucurat.
După aceea, l-am invitat la o cafea. Prietenia noastră a început prin discuția aceea. A continuat prin interesul meu de spectator. Acum, când intuiam ce fel de om e, am fost curios ce fel de actor poate fi. Speram să fie bun, dar în Acasă la Zoo de la Teatrul Act face un rol excepțional, mult mai bun decât doar „bun”. L-am văzut apoi și în Două ore cu pauză la Excelsior. Și-apoi în Jurnal de România#AiciSeViseazăLaSchimbare la Teatrul Masca.
În toate mi-a plăcut, dar mai ales în acesta din urmă. Nu cred că există artă fără o miză existențială, iar aici, la el, asta a existat din plin. Mă uitam la el plin de simpatie, prietenie și admirație cum suferea pe scenă din cauza... lui, de fapt. Dacă ne încăpățânăm să fim sinceri, trebuie să plătim prețul pentru asta. Nu mai era actor: era un om vulnerabil, rănit, zbuciumat.
Frumusețea lui mă tulbură. Încă nu am întâlnit bărbat care să aibă ochi atât de intenși și în jurul căruia să simt frumusețea altfel decât atunci când spun „chipeș”. István este mai mult decât chipeș și mai mult decât atrăgător. Magnetic ar fi cuvântul potrivit.
Caut instinctiv oameni sinceri. Mă descurc și cu ceilalți, dar măștile mă interesează doar ca scriitor. Am trăit deja două vieți, am început pe cea de-a treia. Nu am nevoie de prefăcuți. Am nevoie de oameni în care există măcar un sâmbure, un atom de adevăr.
Îl prețuiesc pentru că se arată, se dezbracă, se dezvelește total. Îl prețuiesc pentru că a reușit să scape din îmbrățișarea mortală a convenției. Îl prețuiesc pentru că știu că nu se protejează. Pentru că e mai mult decât un actor.
Comentarii
Trimiteți un comentariu