depeterasa

Cred că așa era Martha Bibescu sau Alice Georgescu: reținută, delicată, inteligentă, măsurată, vorbitoare de mai multe limbi. Luana este o prezență inubliabilă, ca să mă exprim cu un franțuzism atât de caracteristic perioadei interbelice. Ea este și o prezență care parcă ar fi venit dintr-o epocă de aur. Mi-a redactat două romane, dar de fapt a făcut mult mai mult: a crescut, mai ales Ieșirea , cu empatia ei, cu talentul ei, cu atenția ei neobosită. Eu îi trimiteam fragmentul la care am lucrat ziua aceea, iar ea îmi trimitea cu cel mult o jumătate de zi mai târziu varianta curățată de dezacordurile mele. Ea mi-a „dat” și numele Mikunei, și titlul, și nu din vreun narcisism, ci datorită aceleiași atenții și delicateți. Le-a propus elegant, lăsându-mi posibilitatea să nu fiu de acord cu ele. În relația noastră, m-am putut simți Proust, un autor care este în centrul atenției și un prieten care nu e uitat nicicând. Când am cunoscut-o, nu m-am gândit că o să fie așa, dar ce ar fi din surpri...

Dacă există pe lumea asta o prietenie care a pornit sub niște auspicii ciudate – și sunt convins că există – atunci prietenia mea cu Dora este printre ele. În primele zile, când stăteam în open space-ul Editurii Curtea Veche, am întrebat o fată cu părul negru unde e nu știu ce. M-a îndrumat scurt spre Google Maps, apoi s-a uitat chiar ea, dar în continuare cu o mină de „fac asta în locul tău, fă!”. Pur și simplu, m-a înspăimântat. Cu timpul, am devenit prieteni buni. Vin la redacție și pentru că sper că o să aibă zece minute să vorbească cu mine, să discutăm. Îmi place și o simt aproape pentru că reușește să fie umană în mijlocul unei lumi care aleargă. „Connie Corleone” – așa am numit-o pentru că mi se pare că seamănă cu personajul din Nașul . Are fața compusă din unghiuri și din culorile alb și negru. Poate să ți se pară severă, deși e numai bunătate în ea. Bunătate, inteligență și empatie. Mereu îmi spune niște lucruri care îmi lărgesc perspectiva și care mă mângâie. Când un prieten...

Un om cu o față rotundă, prietenoasă, mereu cu zâmbetul pe buze - așa l-am întâlnit eu pe Jovi Ene la FILIT, festivalul marilor întâlniri. Nu zic că ne-am împrietenit numaidecât, dar sigur e că mi-a fost simpatic instant. Jovial, afabil, tobă de cultură, cu milioane de cărți la activ nu era cum să nu-mi placă. Când anul trecut am fost la Rezidența FILIT și am participat la festival mult mai degajat, nu ca în anul când ne-am cunoscut, care era primul meu an cu Mikuna și eram un veritabil ghem de nervi, am stat mult la Domnu` Juju și am povestit mult și cu Liviu Szoke. Atunci m-am întâlnit și cu soția lui Jovi, Mihaela - cu Jovi, ne-am mai văzut prin Gaudeamus și Bookfest. Mihaela mi se pare o parteneră ideală: zâmbitoare și cititoare asiduă și ea, primitoare și deschisă la prietenii. De-atunci, am fost la o lansare cu Ieșirea din vârtej  și am tras la căsuța lor de lângă Câmpina. Ba mai mult, ne-am întâlnit la granița dintre Grecia și Bulgaria când ne-am întors de la Lefkada, Jovi f...

Cât am fost mai mult în cultura maghiară, am avut o colecție preferată. Titlul ei era Mérleg (Balanță) și publica volume de eseuri de cea mai bună calitate. Eseuri cum definesc eu genul acesta: cu inteligență, elan și subiectivitate. Au apărut aici eseuri de Susan Sontag ( Despre fotografie ),   Iosif Brodski, Freud ( Moise ), Ginzburg ( Brânza și viermii ), Styron ( Darkness visible ) etc.  Poză: bookline.hu De când sunt la București și sunt înfipt în cultura română, tot aștept să dau de o colecție ca aceea (care, din păcate, s-a și stins). Sigur, nu e bine să aștepți să se repete viața, dar totuși nu puteam să nu tânjesc după niște eseuri pursânge. Și iată că am dat de Sigrid Nunez și de cartea ei minunată despre aceeași Susan Sontag, apărută în colecția musai a editurii Art. Nunez, scriitoare ea însăși, a fost partenera de viață a fiului scriitoarei, David, și povestește viața acesteia prin perspectiva ei. De aceea este volumul un eseu adevărat: pentru că perspectiva ei nu ...

Să nu avem rețineri: Câinii din Galveias  (Anansi, 2025) este o capodoperă. Poetică și epică în același timp, cu portrete memorabile, cu descrieri incitante, cu tensiuni bine dozate și totuși nu studiate, romanul scriitorului portughez José Luís Peixoto este minunat. Foto: cărturești.ro Cade un meteorit în sat, iar narațiunea profită din plin din această întâmplare. Am putea alcătui un album foarte suculent din ceea ce ni se prezintă, de la frați care se urăsc de decenii la adolescenți care devin ucigași peste noapte, de la mame neiubitoare la femei înșelate, de la prostituate care iubesc pe un tânăr la preoți care beau și la nebunul satului, prezență obligatorie, ni se relevă un întreg sat, dar care este o întreagă lume ca orice sat de oriunde. Farmecul literaturii este că ceva profund personal și unic ne cucerește de parcă ar fi vorba despre sufletul nostru, despre viața noastră. Peixoto știe totul despre acel sat, pentru că s-a născut acolo. Dar știe și că a scrie este până la u...

„Cât trăiam în Ardeal, cunoșteam din România doar Ardealul și malul mării” - mi-a devenit un fel de arie fraza asta. Și chiar așa și e: am fost la București pentru ceva vize și conferințe, și cam atât. De aceea, din momentul în care m-am mutat în capitală, mi-am propus să cunosc țara în lung și-n lat. Dar la Craiova, am vrut să mă duc mai ales datorită Craiovei Maxima. Balaci, Beldeanu, Ungureanu, Țicleanu, Geolgău, Ștefănescu, Cârțu, Lung și Cămătaru mi-au luminat copilăria, mai ales că Crișan era și ungur, ceea ce atunci conta enorm pentru mine. Așa că am fost foarte bucuros să descopăr „minunea blondă” pe un perete, dar altă dovadă că aici era aceasta echipă magnifică n-am găsit. Poză: eu În minunatul parc Romanescu, am tot sperat că o să-l întâlnesc pe Cămătaru, dar n-a fost să fie. Așa cum nu l-am întâlnit nici pe Tudor Gheorghe acolo sau în jurul teatrului, unde ne-am plimbat pentru că așa făceam și în tinerețe: mă plimbam până la parcul din Cluj trecând pe la teatrul de acolo, u...