depeterasa

Să nu avem rețineri: Câinii din Galveias  (Anansi, 2025) este o capodoperă. Poetică și epică în același timp, cu portrete memorabile, cu descrieri incitante, cu tensiuni bine dozate și totuși nu studiate, romanul scriitorului portughez José Luís Peixoto este minunat. Foto: cărturești.ro Cade un meteorit în sat, iar narațiunea profită din plin din această întâmplare. Am putea alcătui un album foarte suculent din ceea ce ni se prezintă, de la frați care se urăsc de decenii la adolescenți care devin ucigași peste noapte, de la mame neiubitoare la femei înșelate, de la prostituate care iubesc pe un tânăr la preoți care beau și la nebunul satului, prezență obligatorie, ni se relevă un întreg sat, dar care este o întreagă lume ca orice sat de oriunde. Farmecul literaturii este că ceva profund personal și unic ne cucerește de parcă ar fi vorba despre sufletul nostru, despre viața noastră. Peixoto știe totul despre acel sat, pentru că s-a născut acolo. Dar știe și că a scrie este până la u...

„Cât trăiam în Ardeal, cunoșteam din România doar Ardealul și malul mării” - mi-a devenit un fel de arie fraza asta. Și chiar așa și e: am fost la București pentru ceva vize și conferințe, și cam atât. De aceea, din momentul în care m-am mutat în capitală, mi-am propus să cunosc țara în lung și-n lat. Dar la Craiova, am vrut să mă duc mai ales datorită Craiovei Maxima. Balaci, Beldeanu, Ungureanu, Țicleanu, Geolgău, Ștefănescu, Cârțu, Lung și Cămătaru mi-au luminat copilăria, mai ales că Crișan era și ungur, ceea ce atunci conta enorm pentru mine. Așa că am fost foarte bucuros să descopăr „minunea blondă” pe un perete, dar altă dovadă că aici era aceasta echipă magnifică n-am găsit. Poză: eu În minunatul parc Romanescu, am tot sperat că o să-l întâlnesc pe Cămătaru, dar n-a fost să fie. Așa cum nu l-am întâlnit nici pe Tudor Gheorghe acolo sau în jurul teatrului, unde ne-am plimbat pentru că așa făceam și în tinerețe: mă plimbam până la parcul din Cluj trecând pe la teatrul de acolo, u...

Ferenike  este un roman dens, controlat impecabil, cu niște povești fermecătoare și cu personaje captivante. Cum scrie Lidia Bodea pe coperta a patra, pare autobiografic, dar „se deschid toate înspre simbol și (uneori) fantastic”.  Poză: cărturești.ro Cea mai mare virtute scriitoricească a Doinei Ruști este că e o mare povestitoare. Cu fiecare personaj, întâmplarea merge mai departe, iar Comoșteni pare un loc fabulos, unde s-au întâmplat numai lucruri interesante și teribile. Muțulică, Muc, Gică, Cornel, Tavică și ceilalți sunt tot atâtea personaje pline de viață în sensul că acolo unde sunt ei, acolo se întâmplă neapărat ceva, nu poți trece pe lângă ei, nu poți să-ți întorci privirea. Jiul „cere cap de om” când urlă: până și râul este viu, de neuitat. Iar cea care povestește, aceea pare să fi fost un copil foarte precoce. Romanul structural în trei părți, Străzi principale , Case și oameni , respectiv Ferenike , este povestit de o naratoare care își povestește viața ei până î...

Foarte elegant și stufos dosarul Observator cultural  despre Jurnal -ul lui Paul Cornea. Încă n-am reușit să citesc cartea, dar textele publicate de Paul Cernat, Cosmin Ciotloș, Petruș Costea, Bogdan Crețu, Liviu Papadima și Iulia Popovici m-au convins că trebuie citită neapărat. Foto: Cărturești Mi-a plăcut mai ales că  –  oare trebuie s-o mai spun?  –  toți sunt intelectuali excelenți care scriu despre un profesor pe care l-au admirat (fiecare în felul lui, firește, Iulia Popovici și Bogdan Crețu sunt poate cei mai obiectivi), dar despre care vorbesc nuanțat și deschis. Abia aștept să pot traduce (dacă primesc acordul editurii, desigur) fragmentele despre Arghezi, care înțeleg că sunt foarte savuroase, și să citesc cele scrise despre anii cei mai grei din punctul de vedere al oglinzii, adică anii comunismului. Mărturisesc că m-au deranjat mereu paralelele dintre Ion Ianoși și Paul Cornea, mereu în favoarea ultimului, în ceea ce privește mărturiile celui din ur...

Angela Similea, Corina Chiriac, Margareta Pâslaru, Marina Voica, Olimpia Panciu, Marius Țeicu, Dan Spătaru, Cornel Constantiniu, Aurelian Andreescu. Probabil e o chestie de vârstă, dar mă gândesc tot mai mult la cântăreții care mi-au aurit copilăria. În familie, am avut vârtej, în școală, eram un nătâng a cărui compuneri sunt frumoase: au rămas doar curtea și șlagărele. Foto: Libertatea pentru Femei Iar șlagărele erau cântate de doamnele și domnii enumerați, probabil și alții  – Ilie Micolov! Și  peste toți, eternul Gică Petrescu a cărui discipoli erau cumva toți. Trenul galben fără cai , Strada Speranței , Într-un colț de cafenea , Țărăncuță, țărăncuță  și celelalte îmi erau cea mai mare delectare în anii aceia, pentru ca după aceea, în maturitatea mea, plăcerea mea să ajungă la vârf cu „cântecele de inimă albastră” ale lui Ștefan Iordache și Gheorghe Dinică.  În celebra-i carte despre Habsburgi, Claudio Magris descrie sentimentul duplicitar cu care a cotrobăit prin...

Mare povestitor, Andrew! Ne întâlnim la Nottara, la Stela , și după spectacol, ieșim tuspatru spre Romana. Ei spun că merg în dreapta, deci ne vom despărți. Andrew însă începe să-și facă o țigare de foi ca un Ion Barbu tacticos, și spune: „Știi, țin niște cursuri de creative writing la liceu”  – linge hârtia  –  „și i-am întrebat unde ar vrea să publice”  –  înfășoară  hârtia  –  „și au zis: în Matca !” Râd și pentru că sunt bucuros de răspunsul elevilor, dar și din cauza tensiunii acumulate. Andrew e un mare povestitor. Foto: Radio România Internațional Dar și un mare om bun, ca să zic așa. Cred că prima dată ne-am întâlnit la Festivalul Internațional de poezie acum vreo trei ani: el citea versuri, noi eram în public. Și totuși, m-a salutat la FILIT Chișinău de parcă ne-am cunoaște de o mie de ani: zâmbind fain, simpatic, primitor. Rar am mai băut așa o cafea bună. S-a întâmplat în prima zi a festivalului, și după aceea ne-am salutat ca niște pri...