Lecția la care nu ne-am pregătit îndeajuns - Piesa lui Ionesco la Nottara
Totul începe cu aria lui Kalaf pe care Gabriel Răuță o mimează pe vocea lui Pavarotti. Gesturile sale par cabotine, dar probabil așa a fost instruit actorul să le facă, semnalînd nuanțele care se topesc unele în altele.
Pe scenă, viziunea regizorului Felix Alexa și a scenografei Carmencita Brojboiu: o serie de colivii pline cu păpuși. Acestea accentuează drama psihologică prin care trecem împreună cu personajele piesei.
Pentru că, oricît de absurd ar fi Ionesco și oricît s-ar fi străduit Alexa ca prin muzică și prin mijloace moderne (ecran, microfon) să atenueze asasinatul care evoluează sub ochii noștri, tot nu am reușit să fac abstracție de asta. Cîntăreața cheală, cu patternurile lingvistice ironizate, este un text infinit mai simplu de dus, deși tragedia, adică faptul că oameni căsătoriți de decenii nu se cunosc nu este neapărat mai ușoară acolo. Dar faptul că această elevă inocentă și care se tot plînge că-i dor dinții, o repetiție care te face și pe tine, spectator, să te doară, că această fată tînără va fi omorîtă, ceea ce e evident din prima clipă, acest fapt apasă în continuu creierul celui care se uită la spectacol.
Prima parte, cea fără filologie, este chiar amuzantă, deși apariția lui Mary (rol excelent făcut de implacabila, puternica, charismatica Catrinel Dumitrescu) anunță de fiecare dată ceea ce se va întîmpla mai tîrziu. La final însă, aflăm că de fapt nu o interesează decît puterea pe care o exercită asupra Profesorului a cărui complice este.
Partea a doua însă, cu filologia, este un joc foarte sumbru și periculos. Ne îndreptăm vertiginos și totuși încet spre uciderea Elevei pe aria lui Figaro. Profesorul o înjunghie cu pasiune, și muzica veselă nu face decît să accentueze perversiunea și păcatul comis.
Gabriel Răuță face o partitură de zile mari. Tot corpul lui zvîcnește de dorința mult frînată căruia îi dă frîu liber pînă la urmă. Urlă, șoptește, ochii stă să-i cadă din orbite, se stăpînește, are crize, revine, totul cu o față care anunță mereu furtuna.
Ioanei Calotă i-a revenit rolul cel mai ingrat. Să joci inocența întruchipată nu e ușor niciodată. Pe de altă parte, după scena cu Mozart în care se pare că cei doi se atrag reciproc, ea trebuie să spună: „Mă dor dinții!” O frază care ne duce din nou în zona absurdului dar care rupe în două personajul. Cu tot absurdul celorlalți, ei rămîn totuși consecvenți persoanei lor: unul, un ins patologic, celălalt, o domină blazată. Elevei îi e cel mai greu oricum.
Iar Ionesco merită toată muzica.
Comentarii
Trimiteți un comentariu