Mare drum mare la care pornim cu Ciupercuța joi, 29 septembrie. Convenim că ea începe cu condusul pentru că ea cunoaște Bucureștiul, apoi continui eu. Mergem la Budapesta, la a 27-a ediție a Tîrgului de Carte Internațional.
E un drum într-adevăr lung, și se mai și lungește. De exemplu, la Nădlac, unde încercăm să ieșim din țară. Țara însă nu se lasă: e o coadă imensă, de fapt două care se unesc, vameșul ne ia buletinele dar nu ne zice că sosește schimbul și asta va lua încă cîteva minute bune, un om se răstește la noi că ne-am băgat în rînd, Ciupercuța blochează ușa să nu poată fi mai agresiv decît e cazul, cînd vameșul vrea controlul portbagajului, și acela e blocat... Două ore într-un punct în care s-ar putea trece în zece minute dacă sentimentul puterii n-ar fi atît de mare la oamenii mici mînați de ambiții mari.
Cînd trecem, alt necaz: o ploaie densă de abia vezi. Ciupercuța conduce neînfricată și cu chiu cu vai tot ajungem la hotelul din Budapesta. Dormim duși, apoi mergem la evenimentele la care sunt programat ca moderator.
Dar prima dată ne îndreptăm spre Băile Széchenyi. Niște piscine termale extraordinare în care ne bălăcim pe un timp mai mult rece, oricum neprietenos. Ajungem cu o întîrziere de cîteva minute la evenimente dar băile merită să ne scuzăm un pic.
Primul dintre evenimentele organizate de ICR și Ministerul Culturii este lansarea Splendidului mistreț. Levente Nagy își face bine treaba, prezintă cu acribie volumul și mă întreabă perseverent despre niște lucruri la care nu prea pot să răspund. Lajos Nagy se străduie din răsputeri să fie un translator bun dar cu asemenea oameni e greu.
După aceea, o discuție cu mai mulți participanți. Îl cunosc în sfîrșit pe Ciprian Măceșaru de care am auzit dar nu ne-am întîlnit niciodată. Discuția despre traduceri curge normal, moderatorul, adică eu, îi mai provoacă pe invitați care însă nu se oftică. Nu ajungem la vreo soluție dar cred că nici nu asta e rostul întîlnirii. Traducătorii oricum fac ceea ce trebuie - instituțiile sunt cei care ar trebui să se gîndească la niște soluții mai bune.
Sîmbătă ne perindăm la Muzeul Hopp Ferenc, un muzeu asiatic de tot interesul. Figurine înspăimîntătoare și fermecătoare în același timp, haine care par croite pentru alți oameni decît suntem noi. Uităm mereu cît de diversă e omenirea.
Al treilea eveniment: discuția despre A negyedik szív, antologia din literatura contemporană românească pe care am editat-o și care a apărut la Szeged. Vince Fekete nu vrea să participe la discuții, citește doar două poezii de Adela Greceanu. Dialogăm cu Gabriella Koszta despre autorii și textele cuprinse în volum, în timp ce Lajos cîteodată mai încurcă limbile și traduce din română în română.
După-masa, mă întîlnesc cu un autor și un prieten - proporția aproape ideală. Laci e curios la viața mea schimbată, îi povestesc ce pot. Ne apucă ploaia în Parcul Milenar unde e organizat tîrgul.
După aceea, o sun pe Ciupercuța care se întîlnește cu fosta șefă a ei de la port.hu. „O caut pe Ema” - îi zic, iar ea îmi răspunde: „Și eu.” Ne împrietenim pe telefon în timp ce ea o zărește pe Ciupercuța în Piața Deák.
Urmează deci întîlnirea cu ele și depănarea amintirilor pentru ele. Le ascult cu un fel de melancolie: ce păcat că n-am putut fi parte a acelui trecut! Dar nu se poate cu de toate.
Duminică. Lumea nu prea vine la sesiunea de autografe de la tîrg, Ciupercuță mă consolează spunînd că cititori vor fi cu atît mai mulți. Nu știu ce aș face fără ea, probabil orgoliu-mi rănit m-ar duce la o beție cruntă. Dedic totuși un volum lui János Kőbányai care se plimbă pe acolo. Fiind redactorul-șef al unei publicații evreiești, îmi dă și el cîteva volume.
Apoi, plimbare la Budapesta. Castelul în splendoarea lui, Muzeul Medicinii cu exponatele lui stranii, Budapesta cea frumoasă și cîteodată obositoare. Beri la Vera, șefa Ciupercuței, la ea ne și cazăm ultima noapte. Ultima noapte de vizită, întîia noapte de reflecții despre tîrg. Dar nu prea analizăm noi, suntem prea obosiți pentru asta.
Luni, drumul lung spre București. Trecem tot la Nădlac, dar într-un alt punct, vameșul este chiar uman. Tot ajungem seara pe la opt și ne culcăm zdruncinați de atîta cultură.
Fotografii de Ema Cojocaru
Comentarii
Trimiteți un comentariu