Fața caldă a speranței - la moartea lui Mihai Șora

„Dragă Domnule Șora, am mai corespondat aici, sunt scriitor din Cluj și nu de mult m-am mutat la București la prietena mea. Mi-ar face o enormă plăcere dacă ne-ați primi la Dvs. într-o zi pentru o discuție. Cu toate cele bune: Péter Demény” Am scris asta pe 5 octombrie 2022 la 8.36. Cum toată viața o să regret că nu i-am întâlnit pe Gheorghe Dinică, pe Ștefan Iordache sau pe Neagu Djuvara, nu voiam să am și alte regrete. Dar soarta a vrut altfel.

În prima frază, făceam aluzie la două mesaje anterioare. Într-un rând, l-am rugat pe Dl. Șora să-mi dea dreptul de publicare, respectiv la traducere a unei postări de pe Facebook care vorbea despre Apusul lui László Nemes-Jeles. Pe-atunci, administram blogul abcentenar, un blog în care am încercat să ofer „un centenar altfel” și m-am bucurat că unul dintre cei mai interesanți și inteligenți români scrie despre un film maghiar.

Mai târziu, am scris câteva versuri despre o sculptură a unui artist scoțian pe care a postat-o dânsul. Din păcate, nu mai găsesc postarea respectivă. 

Acum, când a trecut în lumină, mulți notează că s-a născut în Monarhie. Asta poate însemna ceva bun, nu știu. Membrii Cercului literar de la Sibiu s-au născut acolo și au devenit cea mai liberă prietenie literară, cu cel puțin un personaj vertical până la capăt: I. D. Sîrbu. Dar tot acolo s-au născut și mulți alții care nu au făcut cinste numelui de „om”.

Poate că totul depinde de personalitate, de stelele sub care ai fost așezat. Nu o să fac aici pe eruditul care a înțeles filozofia lui. L-am prețuit, alături de inteligența, erudiția și cumpătarea de care a dat mereu dovadă, pentru că l-am văzut odată într-o emisiune a lui Iosif Sava în care Stelian Tănase prezenta niște documente care demonstrau că o mare personalitate culturală a semnat condamnarea la moarte a multor oameni. S-a iscat obositoarea discuție despre ce îi e îngăduit artistului, că talentul poate face orice etc., și Mihai Șora a spus foarte răspicat: când e vorba de viața de om, trebuie să spui nu. 

L-am prețuit și pentru postările lui de pe Facebook. Nu a disprețuit cu o morgă elitistă această rețea socială ci s-a folosit de ea pentru a posta niște texte de bun-simț, echilibrate și sclipitoare. A devenit, la cei o sută de ani ai lui, un maestru spiritual fără țâfnă și fără puseuri de a le spune celorlalți de pe nu știu ce soclu ce e corect. 

L-am prețuit pentru figura lui, această față caldă, blândă, cu ochelari senini, cu părul pieptănat. Niciodată nu mi-au plăcut intelectualii care cred că hainele ponosite sugerează că sunt niște boemi. Curățenia lui, eleganța lui erau interioare și se reflectau și în afară.

Drum lin spre soare, Mihai Șora! M-ai făcut să cred că lumea poate fi într-adevăr mai bună.