Fără cravată - despre expoziția Petőfi

Mă plimb prin expoziția Nichita Stănescu, să mai scap de trac. Mă uit la pozele marelui poet: la început, a fost un bărbat foarte frumos, mai târziu, a explodat cumva, a devenit mare în toate privințele, și în câteva fotografii este limpede că e beat turtă. Îi recunosc pe Horațiu Mălăele, pe Andrei Pleșu, pe Florin Zamfirescu. Pozele sunt neetichetate, deci despre o doamnă ghicesc doar că ar putea fi Gabriela Melinescu.

Am venit aici, în sediul MNLR de pe Griviței, să particip la vernisajul Petőfi în jurul lumii. Vor vorbi Ioan Cristescu, directorul muzeului, excelența sa Botond Zákonyi, ambasadorul Ungariei la București și subsemnatul. Înainte de vernisaj, aflu că va vorbi și András István Demeter, secretar de stat la Ministerul Culturii. Îl văd și pe Attila Weinberger, vicepreședinte ICR - poate și el va lua cuvântul.

Expoziția, creată de Agenția Literară Petőfi, prezintă latura rațională a marelui poet, considerat de mulți un mare instinctiv. Așa cum asta nu este deloc adevărat când vine vorba de poezia lui (nimeni nu știe să traducă Shakespeare pur instinctiv, așa cum bine observă Domokos Szilágyi), nu este adevărat nici când discutăm viața lui. Aflăm că a avut mare grijă de vestimentația lui, a trimis scrisori pictorilor care l-au pictat, a fost atent la contractele lui editoriale - pe scurt, a fost un om foarte cerebral și care s-a îngrijit de lookul lui.

Poze de Ema Cojocaru

După cuvintele introductive ale lui Ion Cristescu, ambasadorul face o istorie plină de haz a instituțiilor care și-au primit numele de la poet. În încheiere, el rezumă ceea ce s-a întâmplat la Sf. Gheorghe în jurul concursului inițiat pentru o statuie despre marele clasic. Macheta pusă în văzul tuturor nu i-a plăcut locuitorilor care s-au revoltat, iar primarul a reconsiderat părerea juriului.

„Neastâmpărat” - cuvântul folosit de Ion Cristescu descrie perfect caracterul poetului și de fapt a întâmplărilor pe care le inspiră. Probabil la asta se referă András István Demeter când recită o poezie scrisă un alt mare poet, László Király, în care este vorba despre un drum lung și anevoios pe care cineva și-l asumă. 

Eu vorbesc despre image-ul lui Petőfi de care s-a îngrijit atât de conștiincios și despre faptul că un poet este un om care nu ne lasă în pace niciodată, cu care trebuie să „discutăm”, care ne spune mereu câte ceva. Îl citez pe Nichita Stănescu care a spus că toți am vrea să fim Eminescu, dar nimeni nu e dispus să-i trăiască viața. Nu e ușor să cazi sub arme, poate e mai ușor să fii atent cu ce te îmbraci și dacă-ți place cravata. Lui Petőfi nu i-a plăcut: s-a certat cu un general care l-a admonestat pentru lipsa legăturii. Era un om liber.

Directorul Centrului Cultural Maghiar, András László Kósa, mulțumește intervențiile, după care îi dă cuvântul lui Judith State, actriță și coregraf, să recite niște poezii. State citește în maghiară și în română deopotrivă, oferind o experiență unică de literatură comparată.

Când se termină evenimentul, încă sunt plin de tensiuni. Nu-mi găsesc locul, noroc că trebuie să dau interviuri. Acum, vorbesc în maghiară, deci mi-e mai ușor un pic, dar tracul mă urmărește. Noroc că Furtunică e cu mine și că nici mie nu-mi place cravata.