Literatură și fericire - Jurnal de Chișinău

 „Zilele Literaturii Române la Chișinău”  unde am fost invitat și datorită lui Cristian Fulaș, este un festival excelent și familial în două sensuri: are o intimitate cuceritoare și este organizată de minunata familie Erizanu, de Emilian Galaicu-Păun și de doamna Maria Șleahtițchi de la Muzeul Național al Literaturii Române. Oameni inteligenți, răbdători, mereu amabili, întotdeauna cu zâmbetul pe buze, ei sunt sufletul veritabil, sfinții acestui eveniment.

Îngerii ajută

Dar și Dumnezeu are nevoie de îngeri: pentru invitații de la Chișinău, voluntarii reprezintă această categorie. Cezara și Mihai, elevii care ne-au ajutat, au fost grozavi: deschiși, maturi, dar fără să-și fi pierdut candoarea copilăroasă. Am stat de vorbă și cu ceilalți invitați și toți au spus același lucru: toți elevii au fost inteligenți și relaxați.

De bună seamă că statul de vorbă este una dintre aspectele cele mai importante la un festival, și cel de la Chișinău este unul dintre cele mai tari în acest domeniu. Nefiind unul care are mulți invitați, la cel din Chișinău te poți cunoaște cu toții și poți discuta cu toată lumea. Noi am avut parte de niște discuții foarte interesante cu Carmen Mușat, cu care – și cu Ema Stere – ne-am întâlnit întâmplător în aeroport, apoi cu Angela, cu Paula, cu Gheorghe, cu Mihai Iovănel, cu Mihnea Bâlici, cu Bogdan-Alexandru Stănescu, cu Tiberiu Neacșu, și cu Carmen Firan și cu Adrian Sângeorzan, care se aflau la Chișinău cu alte treburi.

Ema și cu mine suntem personalități total diferite când vine vorba despre vizita într-un oraș: ea abia așteaptă să vadă totul, mie îmi sunt suficiente experiențele de care dau din mers. Voluntarul ei, Mihai Țurcanu, a dus-o în cele mai diverse locuri de la parcuri la muzee și de la cimitire la clădiri, dar bineînțeles că uneori și eu am participat la plimbare, scăldându-mi picioarele în lacul din parcul Valea Morilor sau privind-o uimit cum se cațără pe gardul cimitirului evreiesc.

Leul fericit

Dar cum să cuprind tot ce a fost? A apărut volumul meu de versuri Scrisoare din savană la Editura Cartier. Irén Arsene și Curtea Veche Publishing m-a introdus în literatura română cu romanele mele (sper că vor mai urma și altele), și pentru asta voi fi recunoscător mereu. Gheorghe Erizanu mi-a acceptat poemele; volumul, editat excelent de Emilian Galaicu-Păun cu care am devenit prieteni încă din emailuri, are o copertă frumoasă făcută de Vitalie Coroban. Am citit din el la Librăria din centru și la Artcor, un spațiu extraordinar unde a venit un public miraculos și unde am auzit alți poeți minunați de la Lena Chilari la Alex Cosmescu și la impetuosul Dumitru Fanfarov.

Foto: Nadejda Roșcovanu

Statul și foametea

Fiind vorba de volume, trebuie să menționez antologia lui Vitalie Ciobanu. Am intuit cumva că moldovenii sunt în multe privințe asemănători cu maghiarii din România: vorbesc o limbă română mai arhaică („a început a ninge”, spun de exemplu, și „strașnic” în sensul de intensitate în ambele „direcții”), au nevoie de atenția României și se tem pentru identitatea lor aflată în pericol. Diferențele sunt și ele notabile, dar acum vreau să spun doar că asemănările ne-au apropiat.

„Stat captiv”, mod de folosire: Republica Moldova este un volum foarte dens în care autorul și-a adunat articolele scrise despre vremurile niciodată simple în care a trăit în ultimele decenii. Nu sunt la zi cu situația politică de acolo, dar scrisul plin de vervă și uneori chiar cu iz pamfletar al lui Ciobanu arată un peisaj nu foarte îmbucurător, cu personaje deseori dubioase sau pur și simplu meschine (Mihai Cimpoi care nu-și poate asuma înfrângerea, prin urmare ține Uniunea Scriitorilor cu ușile ferecate luni de zile).

Spectacolul 1946, făcut după volumul Larisei Turea, Cartea foametei, m-a zguduit teribil. Știam despre cele ce s-au întâmplat atunci, dar când sunt exprimate de actori, mai ales cu simplitatea gravă a celor care au jucat, lucrurile devin incomparabil mai greu de dus. Costume întunecate, scenografie minimalistă, regie parcimonioasă (Veaceslav Sambriș), joc puternic și un text în care se vorbește printre altele despre canibalism de nevoie: cine mai are și experiență istorică, devine probabil și mai apăsat.

Foto: Zaharia Cușnir

La dezbaterea de după moderată de jurnalista Victoria Cușnir, Dumitru Crudu m-a atins cel mai mult. Cum a povestit despre bunica lui care a trăit foametea și a adunat pâini în podul casei ca nepoții să aibă pentru că foametea o să revină, sau cum a lăsat o ucraineancă în Tbilisiul măcinat de războiul civil, rușinea pe care o resimte și azi – toate acestea m-au răscolit. Cu felul său de a vorbi, cu intensitatea împiedicată cu care relatează, Crudu este o personalitate complexă.

Când vezi un soldat înarmat în aeroport, nu ți se pare că ai sosit într-un loc bun; dar când trăiești câteva zile printre oamenii despre care am încercat să vorbesc și la un festival atât de fain cum este „Zilele Literaturii Române la Chișinău”, când mănânci zeamă și bei vin alb sec de-acolo, când ajungi la hotel și te așteaptă cărțile – ei bine, atunci îți dai seama că ai ajuns în cel mai bun oraș posibil.