„Când începi un roman, nu știi niciodată pe ce drumuri o să ajungi” - interviu cu Valentina Șcerbani

Pe Valentina Șcerbani, am întâlnit-o prima dată la Bookfest din anul acesta. Când am fost invitat la FILIT Chișinău, m-am hotărât să fac un interviu cu ea: Orașul promis mi-a devenit „un motiv al inimii”.

Citind ce ai scris, am dat de niște tensiuni și conflicte. Cum duci acestea dincolo de pagină?

Bună, mulțumesc pentru invitație, e o plăcere și pentru mine să stăm de vorbă. Cât despre întrebare, nu fac niciodată vreun plan, lucrez după motivele inimii. Am avut o poveste de spus, și inițial am fugit de ea, m-am tot învârtit în jurul ei și nu mă decideam să scriu despre pierdere, despre partea nevăzută a ceea ce simte un copil atunci când își pierde mama. Era o temă pe care am tot evitat-o ani de zile.

Era o traumă prea mare ca să scrii despre ea, sau credeai tu că este?

Cred că era o traumă, dar atunci nu știam asta, o simțeam ca pe o pătură pe care o tot purtam deasupra mea. La un moment dat, am simțit că această temă devenea tot mai mare, iar eu deveneam tot mai mică, și-atunci mi-am zis că nu pot lăsa acest lucru să mă tot dirijeze. Am trecut prin perioade dificile, inclusiv căderi în depresie, și poate asta s-a reflectat în scrisul meu. Am scris ceea ce am simțit la momentul respectiv, fără să mă gândesc prea mult la tehnică sau la structura narativă.

Surprinzător pentru mine, ești prima persoană care menționează tensiunea din roman. Din contră, am simțit că Orașul promis este static în anumite locuri, tocmai pentru că majoritatea acțiunii are loc în interiorul unui spațiu limitat — casa și mintea personajului principal, Ileana. Scrisul despre interior poate face mai dificilă crearea unei tensiuni evidente, pentru că totul se întâmplă în interior, în interiorul unei case și a unui personaj, a Ileanei. Atunci când scrii despre interior e destul de greu să creezi tensiune.

Poză: Youtube

Tu cum ai numi-o? Energie?

Aș numi-o atmosferă. Eu am zis de mai multe ori că iubesc cărțile cu atmosferă, și asta nu înseamnă doar peisaje, deși iubesc peisajele, pentru că eu am crescut cu literatura franceză și iubesc cărțile meditative, dar și cărțile care țin de suflet, de psihologie, cele care pătrund în sufletul și psihologia umană. Străinul lui Camus e una dintre cărțile mele preferate, Crimă și pedeapsă de Dostoievski sau Generalul armatei moarte de Kadare.

Dacă ne uităm la războaiele din lumea noastră, la fel observăm că luptele nu se duc doar pe un câmp de luptă. Vedem că acestea își au originea în interiorul oamenilor. Războaiele încep, în primul rând, din frustrare și nostalgie, iar abia apoi se manifestă în exterior. De asta și zic că e important ce ingrediente ai în inimă.

Ai dreptate, și războiul nici nu se duce doar acolo unde se întâmplă la modul cel mai concret. Există teamă, speranță…

E un război hibrid, pe mai multe fronturi. În Ucraina acum se duce un război fizic, dar când se va termina, se va duce războiul nevăzut, cel din interior.

Noi, aici în Republica Moldova, îi simțim influența. Sunt localități și oameni care au păreri împărțite. Televiziunea rusă e în casele noastre de mici. Politicienii și artiștii din Rusia vorbesc constant în casele noastre, și pe alocuri ne modelează percepțiile. De exemplu tatăl meu, susține probabil războiul. Nici nu ne prea vorbim, de teamă să nu ne certăm. Iar acesta e un scenariu clasic. Melancolia, nostalgia după lumea rusă încă există în Republica Moldova, și face parte din acel front nevăzut.

Poză: Victoria Viprada

În ancheta pe care am făcut-o despre Republica Moldova când aceasta era invitata de onoare al Bookfest (cf. în numărul 5 – n. red.) Mihail Vakulovski povestește că mama lui stă într-un sat din Moldova unde se aud bubuiturile războiului.

Da, și mama lui Alex (Alexandru Bordian, soțul Valentinei – n. red.) trăiește într-un sat în care peste râul Nistru e deja Ucraina, și a auzit tunetele războiului chiar din prima clipă. Și familia noastră a stat trei-patru luni cu bagajele făcute, până când ne-am dat seama că ne îmbrăcam și ne dezbrăcam din valiză. Cumpărasem și bilete de avion în Portugalia, bilete de tren la București, la Iași. Acum probabil nu am reacționa așa, dar atunci n-am știut cum să ne comportăm într-o asemenea situație. Era un sentiment nou, necunoscut. Apoi, pe de altă parte, ucrainenii veneau în Moldova și în același timp, noi voiam să-i ajutăm.

Acum nu aș zice că mai simțim așa, dar nici liniștiți nu suntem.

Să ne întoarcem la scris. Un roman e un mare proiect. Cum ai intrat în el?

Cred că pentru roman trebuie să ai disciplină. Trebuie să te așezi și să lucrezi. Înainte de Orașul promis nu aveam disciplina asta, am scris cu totul alte proze, care nu erau nici pe aproape varianta finală, iar când am înțeles care e tema și cartea pe care trebuie s-o scriu, am scris-o foarte repede, cred că în două luni am terminat-o, s-a scurs din mine.

Pentru mine a fost important cum începe romanul și cum se termină. Atunci când scriu, mă gândesc și azi la aceste elemente. Eu știam că Orașul promis trebuie să înceapă cu un vis și să se termine cu realitatea care se aseamănă cu visul inițial. Când începi un roman, nu știi niciodată pe ce drumuri o să ajungi. Și Murakami zicea într-un interviu că atunci când scrii și începi să cobori în adânc, e important să nu uiți drumul înapoi. Cred că romanul are capacitatea asta care-ți permite să perforezi și să ajungi în adâncul ființei tale. Nu știu dacă toți scriitorii vor să facă asta, dar dacă reușești, e important să-ți amintești drumul înapoi, ca în basmele acelea în care personajul merge în pădure și lasă fărâmituri să se poată întoarce.

E o introspecție, romanul tău.

Da, și o introspecție nu e întotdeauna nici ușoară, nici plăcută.

Ai avut surprize, când ai scris? Oglinda te-a înspăimântat?

Nu dintr-odată (râde). La început, nu m-am gândit deloc la asta, am scris pur și simplu ce am simțit. Abia după ce am terminat, am realizat că povestea are ceva care mă sperie. Dacă aș rescrie acum, poate că i-aș da un final mai luminos, dar la momentul scrierii nu am văzut o astfel de soluție. Acum, cred că aș scoate-o pe Ileana din casa aceea. Mulți mă întreabă de ce nu pleacă, deși în Arhivarium sunt introspecții în trecut și viitor, care lasă indicii că va ieși, chiar dacă în firul narativ principal rămâne acolo, în sat și în acea casă.

Regreți că n-ai scos-o de acolo?

Câteodată regret asta, pentru că era important s-o scot de acolo. Îmi pare rău că rămâne acolo. Dar am vorbit și la întâlnirile cu elevii pe tema asta. O carte este despre tine într-o anumită perioadă a vieții tale. E un element din tine în acel moment. Orașul promis e o carte care trebuia să fie scrisă și Valentina de dinaintea romanului și cea de după sunt două persoane complet diferite.

Zici de întâlnirile cu liceenii. Scriitorul e și o ființă socială: sunt festivaluri, târguri etc. Sunt reacții, priviri. Cum le duci?

Primul meu instinct este să refuz invitațiile. Dar după aceea îmi dau seama că trebuie să le fac. Simt mereu o teamă pentru aceste întâlniri pentru că mă consider o persoană introvertită. Nu mă bucură întotdeauna invitațiile, dar întâlnirile cu liceenii sunt mereu foarte faine. Îmi dau seama după ele că pentru un scriitor este importantă cartea, dar de multe ori poate fi la fel de important cu ce rămâne publicul după discuțiile pe care le stârnește aceasta.

Unii tineri îmi ziceau că după ce au citit Orașul promis, au devenit mai empatici cu părinții lor. Iar părinții, adică profesorii care sunt la rândul lor părinți, că au devenit mai empatici cu copiii lor. Apoi, eu cred că profesorii au rol important așa cum pentru elevi ei sunt un fel de părinți. Ei cunosc situația fiecărui copil din clasă și îi pot sprijini în momente dificile.

Încerci să iei părțile pozitive din întâlnirile acestea.

Da, câteodată mă gândesc că ar fi destul că ai scris o carte și cu asta, treaba ta s-a terminat. Oare are rost să vorbești mai mult despre cartea ta? Să vorbești despre tine? Discuțiile, invitațiile, întâlnirile îți pot alimenta orgoliul și poate e o amăgire să crezi că sunt necesare. E greu să trasezi proporțiile, mai ales că nici nu-ți dai seama când se întâmplă să-ți hrănești orgoliul, iar acest lucru e periculos. De aceea, pentru mine discuțiile cu elevii sunt sincere, autentice, ei au curiozități reale. De exemplu, am observat că elevii care au vreo problemă, sau cei care au pierdut pe cineva drag stau mereu în primele bănci. Eu cred că dacă schimbi ceva într-un singur om, e deja lucru mare. Un scriitor nu va ști niciodată până unde ajung puterile lui, dacă ceea ce a scris a schimbat ceva.

Urmează întrebarea standard: ce porți cu tine acum în vederea unei cărți viitoare?

Nu pot să zic că lucrez la concret, dar port în mine din nou „motivele inimii”, lucrurile, ingredientele pe care le avem cu toții și care mișcă lucrurile din interior. Aș vrea să scriu ceva ce este viu. O profesoară care nu mi-a citit cartea m-a întrebat odată de ce ar trebui să citească Orașul promis, ce ar învăța din ea? I-am răspuns că nu te învață neapărat ceva, dar dacă vrei să afli ce simte un copil care și-a pierdut părinții atunci poți vedea aici, în cartea mea. E despre lucruri nevăzute, iar fiecare își face propria învățătură.

A fost și o întâmplare haioasă. O doamnă (după ce am făcut cunoștință) mi-a zis că nu a citit Orașul promis pentru că credea că e o carte de promovare a orașului Chișinău, scrisă la comanda primarului din Chișinău, Ion Ceban. Deci nu poți dirija soarta cărții tale.

(Râdem.)

Îți mulțumesc pentru interviu, Valentina!