Fotografii scrise de la Iași — Mariana Codruț

Noica spunea că inteligența lui stă în picioarele lui: când face turul Păltinișului, creierul i se deschide, gândirea i se dinamizează. Ei bine, prietenia mea cu Mariana Codruț — sper s-o pot numi așa — a început atunci când ne-am întâlnit în fața Casei Studenților din Iași și am făcut un tur al orașului în trei ore. Ne-am plimbat prin Copou, iar după aceea, ne-am dus să luăm prânzul la Pizzeria Domnească. Mariana m-a întrebat dacă vreau să mănânc în altă parte, dar numele acesta m-a cucerit instant.

A fost întâlnirea noastră a treia, după lansarea Vârtejului și aniversarea Marianei organizată de Cărturești Palas. După aceasta din urmă, cât am stat la o țigară cu Nicoleta Dabija, Mariana mi-a propus să facem plimbarea pe care am și făcut-o a treia zi.

Mi s-a dezvăluit o ființă delicată, o poetă pursânge, adică un om care vede lumea prin poezie, ceea ce, la ea, nu înseamnă deloc sentimentalisme sau lucruri lacrimogene, ci o esențializare — cuvântul acesta l-a folosit chiar ea la aniversarea ei. Înțelegând orice aș fi zis, a înțeles și ce nu am zis neapărat, nu pentru că aș fi atât de închis (sunt într-adevăr, nu mă comunic dintr-odată în vorbire, dar când mă deschid, nu mai am nicio reținere pentru că sunt recunoscător celui care mă ascultă), ci pentru că discuția, ca orice discuție, a avut drumul lui independent.

Sensibilitatea ei am detectat-o și atunci când i-am publicat versurile în Matca, dar mai ales atunci când a scris o postare foarte frumoasă despre romanul meu. Atunci am înțeles cu adevărat cine e, cât de proaspete sunt antenele ei, dacă pot să spun așa, cât de atent citește și cât de profund sondează sufletele pe care încearcă să le cunoască.

Câteodată, nici ea nu știa unde suntem și încotro s-o luăm și mă întreba dacă sunt nervos din cauza asta, dar i-am răspuns că e o zi frumoasă — era într-adevăr una dintre acele zile când mierea toamnei se scurge peste gheața iernii —, e lumină, mai avem până apune soarele, eu oricum nu știu care e direcția bună, și suntem la o plimbare, nu-i așa?! Atunci, s-a liniștit și am mers mai departe. Mi-a arătat strada în care a fost casa unei foste profesoare de ale ei care l-a avut student și pe Bogdan Crețu, mi-a arătat institutul Philippide unde Bogdan a fost director, am vorbit despre literatură și Iași, despre pasiuni ucigătoare, despre prietenie și poezie, despre muzica înceată de la Pizzeria Domnească.

Când am ajuns acolo, nu era totuși o muzică foarte înceată, era în schimb o vatră în care era pus focul, flăcările ardeau ca niște șerpi și era frumos. Am băut un coniac ca să mă încălzesc și totul era poezie. Când ne-am despărțit, mergeam spre Casa Pogor și mă gândeam că „emoțiile sunt evenimentele mele”. Versul unei mari poete m-a luminat ca luna ieșeană.