„Zeița angelică” – despre cartea Dianei Popescu

„O proclam pe Diana Popescu zeița transportului în comun din București și din împrejurimi” – spune Radu Paraschivescu pe coperta a patra a cărții acesteia. E foarte frumos, dar pe de altă parte, Diana Popescu mediază între lumea călătorilor și cea a cititorilor: e ceva angelic în ea. Aude și vede și înregistrează totul, ceea ce este primul pas spre a deveni scriitor. Al doilea e, firește, scrisul.

Diana Popescu scrie cu elan. Am putea spune că degetele ei tastează cumva ce a înregistrat, ceea ce e desigur o amăgire. Sunt oameni care ne par frumoși în viață și când urcă pe scenă, devin banali, și sunt alții care pur și simplu strălucesc într-o piesă. Cam aici e diferența între a auzi și a scrie. Scrisul e un meșteșug, deși chiar genul de texte care alcătuiesc Viața are abonament pe toate liniile. Povești – în mers – din București

creează impresia că nimic nu este mai ușor decât să descrii o călătorie, un dialog auzit în autobuz sau ce ai văzut pe ecranul unui mobil.

Nici chiar înregistrarea nu e ușoară: înregistrează doar cine are curiozitatea în sânge. Iar aceasta este o curiozitate altruistă: suntem curioși și pentru noi, scriitori care lucrează din pielea clientului, dar și pentru ceilalți și pentru cauzele pe care ni le asumăm. Citiți doar pledoaria de pe paginile 47-48 despre iubirea necesară copiilor și o să înțelegeți ce zic.

Viața... e un volum alert și ne prezintă toate aspectele vieții de la problemele copiilor la cele ale pensionarilor, de la cei care n-au acoperiș deasupra capului la certurile oamenilor așezați. 

Unele sunt ca niște blazoane, de pildă, ale patriarhatului:

„Linia 368 lovește din nou.

Un domn i se plânge călătoarei cu care stă, pe scaun, în dreptul lui:

– E rău cu nevastă-mea! Are anevrism pe partea stângă, o arteră deviată, nu merge sângele cum trebuie... Când o apucă o criză, îmi vine să fug de-acasă, așa e de urât. De două ori era să moară! 

Femeia tace, cu un aer compătimitor. După ce procesează informația, întreabă senin:

– Păi, și mâncare cine face?” (29.)

Sau despre cum să faci viața bunicii tale grea:

„O fetiță de vreo 6 ani stă pe scaun lângă bunica ei și repetă, ca pentru sine, ceva ca o poezie. Se oprește brusc. Bunica, neiertătoare, constată prompt:

– Iar te-ncurci!

Copila ridică privirea și, cu un aer perfect nevinovat, răspunde:

– La Tecuci?

– Am zis „Iar te-ncurci!”

– Șapte cuci?!

(Niciodată nu e prea devreme pentru trolling.)” (121.)

Odată, și bunicul m-a trollinguit, deși atunci încă nu știam expresia. Dar și asta e o virtute a volumului: ne recunoaștem în el, am avut experiențe asemănătoare sau chiar identice, și cui nu-i place autobuzul cu călătorii lui?!

Prezență recurentă și pe social media, Diana Popescu scrie ușor și are putere de evocare: te afli imediat acolo, între bunică și nepoată. Are fler și condei și umor și e bine că a adunat în volum postările acestea. În carte, ele rămân altfel decât în bula trecătoare a internetului.