Fotografii scrise de la Iași – Amelia Gheorghiță și Florin Lăzărescu

„Le trăiește pentru că le vede!” – a spus Bogdan Crețu despre Florin Lăzărescu. Și într-adevăr: Florin are mereu povești extraordinare, cum a fost cea despre omul care s-a dus la Kaufland cu roaba, nelăsând ca magazinul „să-și bată joc de el”, sau cea despre un bunic de-al lui, dacă-mi aduc bine aminte, care a vorbit cu capul celuilalt când acela a fost dezgropat din nu știu ce motiv. Sau cea despre nuntașii care s-au întors de la nuntă cu căruța și i-a ajuns furtuna, iar mireasa a mânat caii.

Povestește atât de mult, încât nici nu poți desluși mereu toate informațiile, și-atât de expresiv încât nici nu-ți dorești asta neapărat: povestea te ia cu ea și te duce. Venea cu mine când plecam de la o treabă administrativă pe care a trebuit s-o fac în legătură cu Rezidența și fuma în curtea Casei Muzeelor, povestind mereu, uitându-se la mine dacă mai pot urmări povestea. „E un mare povestaș” – mi-a spus prietenul pe care l-am citat mai devreme. 

Mare povestaș pentru că are spirit de observație, umor și elan. Și pentru că poveștile lui sunt democratice, ca să zic așa: ele pot fi înțelese de oricine, nu e nevoie să fi citit Nietzsche sau Heidegger ca să le înțelegi. Cred că și datorită acestor calități este un scenarist bun: știe mereu ce să scoată din filmul vieții și ce să țeasă în povestea filmului. 

Prima dată, l-am văzut la Poezia e la Bistrița acum doi ani, apoi, la FILIT-ul din 2022, dar atunci încă nu ne-am cunoscut cu adevărat. A început să-mi povestească mie personal atunci când am fost la rezidență.

Familia lui mi s-a părut ca el, probabil pentru că a avut norocul să găsească o ființă asemănătoare lui –am mai scris despre Amelia cum l-a surprins pe un scriitor spaniol vorbind într-o spaniolă perfectă la FILIT Chișinău. Cu mult umor, mult zâmbet și neobosită, povestaș înnăscut și ea, mi-au tonifiat rezidența în care am avut niște clipe sau chiar zile melancolice. Nu de alta, dar sunt un melancolic. Mă tratez însă.