Fotografii scrise de la Iași - Anda Docea

Cât m-am pregătit de Rezidență și am aflat că și Anda va fi acolo o mare parte din timp, am tot discutat cu Mikuna. Oare cum este locația aceea? Oare o s-o deranjez, o să mă deranjeze? Cum o să ne înțelegem?

Apoi, când după un drum de 80 de ore (mie așa mi s-a părut, benzile alea unu jumate m-au omorât pur și simplu) și am întâlnit-o, mi-am dat seama că o să ne înțelegem de minune. Era bine informată, zâmbitoare, mă chema imediat dacă trebuia să particip la ceva, nu ne-am ciocnit niciodată: o fată de gașcă, ce mai. Nu era fițoasă, bârfitoare: nu avea nici o trăsătură neplăcută prin care o colegă de rezidență ar putea deveni incomod.

Mi-a părut rău că mi-a dedicat volumul ei de poezii abia la sfârșitul șederii ei, când deja plecase. Am descoperit o poetă sensibilă, melancolică (epitet laudativ în lumea mea), o persoană cu multe dezamăgiri pe care le mestecă în versuri și le decantează. Poate că e mai că nu mi l-a dat mai devreme, nu știu. 

Părea un turist cultural dedicat, ceea eu nu voi fi niciodată, un om mult mai ordonat și mult mai cu capul pe umeri decât eu, dar asta nu mi s-a părut supărător pentru că nu comunica supărător calitățile acestea, să mă simt ca naiba. Dimpotrivă, m-am simțit mereu în siguranță și știam că dacă Doamne ferește se va întâmpla ceva pot să mă bizui pe ea.

Împreună cu ea am participat și la o discuție despre presa scrisă, și ea, care părea de nestăvilit, a vorbit foarte clar și la obiect. Iar în ultima seară de FILIT, când s-a închis poarta dintr-o neînțelegere, m-a sunat și am putut s-o ajut cu un număr. Până la urmă s-a rezolvat altfel, dar m-am bucurat că „eram la post”. 

Iași-ul a însemnat pentru mine o perioadă strălucitoare, de Icar al cărui aripi nu se topesc, iar asta se datorează și Andei, care nu e ieșeancă, dar pentru mine a făcut parte din orașul acesta. A zburat nu prea departe, nu prea aproape: fix unde trebuia.