Fotografii scrise de la Timișoara - Robert Șerban

Un bonom înnăscut, cu gura mereu până la urechi, primul care simte când trebuie să danseze ca să facă lumea să danseze cu el, Robert Șerban mi-a făcut un bine instinctiv, fără măcar s-o știe. La începutul vieții mele celei de a treia, când încă foarte puțini știau că m-am îndrăgostit de Mikuna, și când multora le-a picat fața efectiv, Robert n-a schițat niciun gest, vorbea cu noi de parcă ne-am fi cunoscut în clipa aceea. Prin naturalețea lui mi-a dat energii nebănuite, nu mă mai simțeam ultimul om, nici schizofrenic care se simte fie ultimul om, fie primul și cel mai fericit.

Vreau să spun că Robert este un om bun, ceea ce se întâmplă mai rar. Sunt oameni buni retrași: el este însuși socialul prin definiție. Mereu în mijlocul acțiunii, cu mii de lansări și vernisaje la activ, organizator de festivaluri literare, Robert este o drojdie dinamică, ca să zic așa.

Dacă-l vezi, nu poți să nu devii binedispus. Mereu cu o glumă la el, mereu îmbrățișându-te, niciodată îngâmfat, deși fiind conștient de valoarea lui („modestia e pentru modești”, ne-a zis odată la Iași), el este zburătorul prin excelență. 

Face parte dintre oamenii ca Radu Vancu: nu înțelegi când mai scriu, când mai dorm, când mai trăiesc. Prezență constantă pe Facebook, poet sensibil și puternic, prozator, publicist, moderator înzestrat, te întrebi când mai are timp de orice altceva când tu nu înțelegi nici măcar când le face pe toate acestea.

A fost primul pe care l-am rugat să mă ajute în proiectul Matca, în afara colegilor, firește. Iar el, ca mereu, m-a ajutat imediat și fără să facă nazuri.

L-am cunoscut acum poate unsprezece sau cincisprezece ani, la o lansare de la ICR Budapesta, unde a adus vin roșu. Mi s-a întipărit în minte ca poetul cu vin roșu, un om cu o veselie și o căldură autentice și nealterate nicicând.

Când îi văd împreună cu Ariana, această minunăție, mi se încălzește speranța că se poate și așa: trainic, zâmbitor, ferice.