Frumosul drum al romanului în piesă - despre „Stela” de la Teatrul Nottara

M-am dus la Stela după o zi lungă și fragmentată (două calluri despre probleme total diferite, discuții și examene) – așadar nu am fost cel mai bun public de la început. Nici Sala Horia Lovinescu al Teatrului Nottara, un spațiu clasicizant, nu mi s-a părut ideală pentru un spectacol de Gianina Cărbunariu, regizoare care lucrează mereu „meta”, ne arată și mecanismul creării, nu doar rezultatul ei. Probabil că, pe lângă dificultatea mea de a intra în ritm, acestui fapt se datorează și rigiditatea multora din jurul nostru, oameni de-o vârstă cu mine sau chiar mai tineri și care au tot suspinat, s-au tot foit și și-au controlat telefoanele în fiecare minut. 

Eu însă m-am reglat cu timpul. După spectacol, vorbind cu Mikuna, am înțeles că și pentru ea a scârțâit începutul, deși Marin Țane (Mihai Dinvale) are o intrare de zile mari: cu un ciorap mai lung decât celălalt, în chiloți și cu cravată. El e un actor care a participat și la Cenaclul „Flacăra”, și care umblă acum prin televiziuni să-i convingă de oameni că Occidentul e găunos – dar pe copiii lui i-a dat totuși în facultăți din „afară”.

Are cu el un sufleur – Alexandru Jitea e genial, pe lângă Ada Navrot el duce spectacolul, deși toți actorii sunt foarte buni – și o doamnă cu o cameră de luat vederi. Așa dialoghează cu Stela despre oameni care se căsătoresc cu animale, despre casa Stelei care i-a fost luată, despre mafia imobiliară și despre câte altele. Intră în rol și iese din rol cu o abilitate de invidiat.

Stela e menajeră și se pricepe la toate și ca om, dar și ca actor. Ada Navrot face o partitură de mare finețe și de o forță robustă. La un moment dat, o parodizează pe Stela Enache cântând Ani de liceu, unul dintre șlagărele copilăriei mele, folosind priza pe post de microfon. Are mereu un gest cald, o frază bună pentru toți, și toți sunt inumani cu ea: o ascultă și vor să bea bere sau să mănânce, să danseze cu ea de parcă ar fi prieteni, dar la un moment dat ies brusc din conversație și nu din cauza regizoarei, ci din cauza textului.   

Gianina Cărbunariu a făcut un text dramatic foarte bun din romanul excelent al Simonei Goșu. A luat scene din el – titrate mereu în funcție de unde se petrec și despărțite de muzica ingenioasă a lui Oscar Ungvari), le-a ascuțit, le-a teatralizat cu o plăcere vădită, și a făcut un spectacol în care se întâmplă mereu ceva și pe mai multe nivele: în decor (în scenografia creativă a lui Adrian Ganea) mereu apare cineva pe scări, intră pe ușă, dispare în baie. 

Foto: Radio România Cultural

Romanul în sine este o călătorie prin ochii menajerei Stela care amintește de Dimineața pierdută a Gabrielei Adameșteanu, dar care nu e deloc o operă a unui epigon: dimpotrivă, Stela este o carte frumoasă și care are o forță intrinsecă minunată.

Întorcându-mă la spectacol: oamenii sunt diferiți, dar au niște trăsături comune. 1. cum am mai spus, toți o privesc pe Stela ca pe un obiect, poate cu excepția Andreei (jucată delicat de Sorina Ștefănescu); 2. sunt toți nefericiți, iar cine nu e, acela e superficial și/sau narcisist (Țane, Ligia – Luminița Erga prinde bine caracterul unui parvenit). 

Numai Stela e altfel, și Ada Navrot arată toate chipurile acestei alterități: e simplă, zîmbăreață, jovială, dar o urăște pe Ligia și pe motanul ei, și nu înțelege de ce ar fi fost o mamă rea – scenele ei cu Lăcrămioara, jucată foarte vulnerabil de Mihaela Subțirică, sunt sfâșietoare în ciuda caracterului „meta” al spectacolului. 

Alexandru Jitea și Ada Navrot

Foto: Teatrul Nottara

Gianina Cărbunariu se joacă cu toate: încadrează actualitatea politică – discursul lui Marin Țane abia se deosebește de cel al lui Călin Georgescu, deși timpul spectacolului este perioada de dinainte de referendumul despre familie –, aude vocea ei din afară, actorii se joacă și pe ei, nu numai rolul lor, camere îi urmărește mereu, spectacolul are două puncte terminus: aplaudăm, dar mai este un pic.

Aș avea încă două observații. Prima: Daniela Minoiu face un personaj memorabil dintr-un rol episodic, o bunică din Moldova: cu un accent moldovenesc de ne-am prăpădit de râs. A doua: cred că figura lui Manu, fiul Stelei, a avut de suferit. Nu știu de ce, dar Ștefan Radu parcă nu-și găsește locul în spectacol, deși firește că e important și pentru că e fiul Stelei, și pentru că la sfârșit e bătut din cauza homosexualității lui, deci e un personaj „outcast”. Cred că aici ar mai fi de lucrat, deși habar nu am cum.   

În rest: un spectacol important, bogat, frumos, o bucurie dublă: o piesă bună după un roman bun.