Scrisoare deschisă către Ioan Stanomir

Dragă Ioan Stanomir,

am citit cartea ta cu inima strânsă, un sentiment foarte delicat pentru unul care mai și scrie despre cărțile pe care le citește. Dă-mi voie să te felicit pentru intensitatea acestui volum cinstit și devastator, fierbinte până la arzător. Cred că nu am citit așa un „rug aprins” al iubirii și nici nu știu pe cineva din literatura universală care să fi avut literar așa o comuniune cu mama lui. Poate doar poetul maghiar Attila József a scris așa de fervent despre mama lui, dar la el, tensiunea provine din faptul că se simte înșelat. Intensitatea dorului iubitor și care nu reproșează nimic – iată provocarea cărții tale.

Poză: Humanitas

Am citit-o cu inima strânsă și pentru că, așa cum probabil ți-ai dat seama, eu nu simt că am avut parte de o mamă iubitoare, în timp ce tu ai avut parte de o mamă extrem-iubitoare pe care ai iubit-o extrem de mult. Permite-mi să-ți spun că te invidiez pentru asta.

Te invidiez, apoi, și pentru că ai reușit să dai un volum de asemenea anvergură. Aceste 304 de pagini sunt un lung poem în capitole, și numesc așa cartea ta pentru că este de o densitate de necrezut. Am citit-o pe fragmente, luând aer după fiecare bucată care m-a subjugat, m-a scos din fire, m-a răscolit cum nu se mai poate. 

Mi se pare o carte bine adusă din condei. Iartă-mă că spun aceste cuvinte care ți se par poate prea profesioniste și reci, dar am o obsesie pe care o tot repet: sentimentul, el, stipulat și urlat încă nu înseamnă artă. Arta înseamnă fraze bine construite, melodii pe care autorul le aude cum nimeni altul, simfonii pe care el le construiește întocmai. Dar îmi dau seama, bineînțeles, că miza ta este una existențială. „Nu calofilia frazelor o caut, ci acea autenticitate pe care tu, doar tu, o poți resimți în pagina textului meu, ca pe respirația ființei care suntem.” (252.) Dar vezi, nu caută să facă meșteșug doar acela care știe că meșteșugul există.  

Mama ta a fost și este – pentru că, revin, arta asta înseamnă: învierea prin cuvinte – o femeie elegantă, tandră, inteligentă, curajoasă și discretă, iar tu ai reușit și reușești în continuare s-o iubești întocmai. Nu fiecărui om îi este dat să simtă asta, nu fiecare carte reușește să ducă dincolo de pagină iubirea aceasta stelară.

M-am gândit mult: oare de ce cred că volumul tău este atât de unic? Am ajuns la concluzia că poate pentru că este o mamă totală aici, printre paginile cărții. Mihaela Hărăbor, căsătorită Stanomir este un personaj care acaparează totul: informațiile despre ea, despre viața ei par mai puțin importante decât ea însăși. Lumea, întreg universul începe în cartea aceasta minunată și care m-a făcut să sufăr prin faptul că Mihaela Hărăbor a fost pe pământ. Cum bine zici: „Acest jurnal nu cuprinde accidente ale vieții terestre, nu cuprinde semnele unei existențe ce se scurge în ceasuri și zile, nu cuprinde cronica exterioară a unei treceri. Am alungat din el conturul destinului meu, spre a face loc vocii tale care răsună în mine, am curățat textul pe care îl scriu de toată zgura mediocrității terne, spre a avea acces la acel rar zăcământ al dorului și al durerii.” (127.)

În același timp, cred că Mama. Un jurnal al dragostei și al despărțirii este o carte care te cheamă la ea iar și iar. Poți să spui că ai citit-o, dar nu poți spune că ai epuizat-o. Datorită caracterului ei poetic, ai mereu senzația că e mereu mai mult între rânduri decât ai putut descifra.  

Dragă Ioan Stanomir, m-am pierdut cu o bucurie melancolică printre rândurile cărții tale.