Visăm la schimbare – despre spectacolul regizoarei Carmen Lidia Vidu

Te așteaptă o atmosferă excelentă în Teatrul Masca. De cum te apropii dinspre stația tramvaiului, te primește grafica foarte ingenioasă și prietenoasă a porții pe care scrie numele teatrului: o grădină cu o cabină în stânga și una în dreapta, iar în față, clădirea teatrului însuși. Spațiul îți lasă loc să fii surprins și să te trezești din surpriză. Dar încă nu s-a terminat: cum intri, te așteaptă parcă o comunitate de artiști: de la cei care te ghidează în hol la cei care te ghidează în sală, toți sunt parcă pictori, graficieni sau actori. Nici nu-ți vine să crezi că timp de atâția ani aici domnise unul dintre cei mai nocivi abuzatori, care nu a pus numele actrițelor și actorilor pe afiș, nu le-a lăsat să rămână însărcinate etc. Cred că Mihai Mălaimare era un psihopat. Acum este unul pensionat și care probabil își debitează aceleași inepții agresive.

Foto: Zile și nopți

O sală foarte faină și ea, cu locuri în cerc. În față, un ecran. Știam câte ceva despre spectacolul Jurnal de România # aiciseviseazălaschimbare de la István Téglás, dar nici nu mă gândeam la ce va să vină.

Se face întuneric și încep să vibreze niște înregistrări scurte, filmulețe despre primul protagonist. Un joc de lumină scrie pe perete prenumele lui Valentin Mihalache (vizual: Mara Oglakci). Actorul intră dinspre spectatori într-o costumație obișnuită (styling: Olivia Stoica/Pinkbull Vintage) și începe să vorbească atunci când literele răzlețe se așază în cadrul ecranului și numele lui devine citeț.

Foto: Teatrul Masca

Vorbește despre el, în timp ce în spatele lui se perindă poze din copilăria lui, despre bunicii lui (ei l-au crescut), despre mama lui (care a devenit o cerșetoare alcoolică), despre rolurile lui. De la el aflăm prima dată (mă rog, cei care, ca și mine, nu au știut) despre abuzul directorului al cărui nume însă nu îl spune. Între poze, apar și titrări: de pildă, „antieroul” lui Valentin este chiar acest abuzator. Putem citi și o scrisoare (cu ocazia asta se întunecă sala), una scrisă cu alb pe un fundal negru – în acest timp, actorul tace – , iar apoi, se prezintă și mai vorbește puțin despre ce regretă în viață.

Asta e structura textului la toți cei care vorbesc. Carmen Lidia Vidu a făcut interviuri de zeci de ore și a „scos” un text de 10-15 minute pentru fiecare. Nu putea fi o muncă ușoară, cu toate că ea își face „jurnalele” de mulți ani. Totuși, personajele sunt mereu diferite, limita lor de a se exprima despre niște lucruri foarte intime și câteodată foarte dureroase alternează de la caz la caz și probabil intervine și rușinea exprimată de marele poet maghiar Attila József: „mie îmi aduce bani cântul meu dureros și ocara mă însoțește.” Dacă te expui ca artist, stârnești reacție, iar dacă îți expui sufletul, lumea te aplaudă pentru durerile tale. Un paradox etern al vieții de artist, dar care într-un spectacol ca acesta se intensifică.

Toate confesiunile merg la inimă: actorii sunt onești, nu „joacă”, Voicu Aaniței are un râs spontan, Dragoș Stoica un elan foarte simpatic în pantalonii lui scurți. Costumația este excelentă, s-a găsit mereu cea mai bună îmbrăcăminte, adică cea care se asortează cel mai bine cu personalitatea mărturisitorului: rochie mini la Mara Căruțașu, o haină de doamnă elegantă la Alina Crăiță, un lung fular alb la István Téglás, un mic costumaș cochet la Mara Bugarin. 

Poveștile sunt sfâșietoare. Alina Crăiță era iubită de părinți, era o fetiță frumoasă: dintr-odată, a început să-i cadă părul, ceea ce într-un oraș de provincie cum este Brăila a fost și mai greu de dus. A fost angajatul rinocerului, iar acum, se zbate într-o căsătorie nereușită: „eu am nevoie de afecțiune, soțul meu nu.” Teribil.

István Téglás s-a născut în secuime: el este un dublu minoritar. Maghiar și gay, un om care a trecut prin multe, a pierdut garsoniera pe care i-a luat-o mama lui, a încercat să-și ascundă homosexualitatea și încă și acum se teme să se țină de mână cu iubitul lui pe stradă. În același timp, atunci când și-a făcut coming out-ul, a decis să nu se teamă de nimic: printre videouri, este unul în care protestatarii rezist sunt alungați cu gaze lacrimogene. 

Un monolog cutremurător. Chiar mi se părea că aud cum răsuflă într-una dintre minipauze. A stârnit aplauze la scenă deschisă.

Și chiar asta este menirea unui spectacol de factura aceasta și cred că a teatrului azi. Deseori, textele clasice nu mai transmit nimic: lumea a alunecat de sub ele, iar regizorii suferă să pună pe scenă montări cât mai „originale”, care de multe ori înseamnă aproape insuportabile. Prin poveștile noastre însă, poate putem să-l atingem pe celălalt, poate îi activăm empatia și transcendem podul inexpugnabil dintre noi. Cine știe? Dar merită încercat.

„Aici se visează la schimbare” într-adevăr – cred că și pe directoarea interimară Catinca Drăgănescu o putem felicita pentru site-ul foarte creativ și pentru tot; nu știu ideea cui a fost plasa pe care am primit-o la intrare și catalogul spectacolului; felicitări și pentru ele. 

Actorii sunt diferiți și ca vârstă: Mihalache s-a născut în 1978, deci a trăit un pic în comunism ca și Mara Căruțașu sau István Téglás. Alții, cum este cazul Marei Bugarin, s-au născut mult după, sunt tineri și au experimentat o altă lume.

Nu se pot face observații despre calitatea jocului pentru că actorii nu joacă: miza lor este existențială ca și a regizoarei. Sunt excelenți pentru că sunt onești și pentru că au găsit, împreună cu colegii lor creatori, adică regizoare, artistă vizuală și stylist, măsura confesiunii. Pentru unii, poate părea disproporționată sinceritatea lor – cred totuși că aceștia sunt cei pentru care sinceritatea în sine este prea mult.

În orice caz, noi am venit răsturnați pe toate părțile de la spectacol. Carmen Lidia Vidu ne-a arătat oglinda și noi ne-am recunoscut în ea. Nu suntem ca ei prin viețile noastre, ci prin dorința de a fi sinceri cu noi înșine.