Romanul care urlă frumos – despre Ferenike de Doina Ruști

Ferenike este un roman dens, controlat impecabil, cu niște povești fermecătoare și cu personaje captivante. Cum scrie Lidia Bodea pe coperta a patra, pare autobiografic, dar „se deschid toate înspre simbol și (uneori) fantastic”. 

Poză: cărturești.ro

Cea mai mare virtute scriitoricească a Doinei Ruști este că e o mare povestitoare. Cu fiecare personaj, întâmplarea merge mai departe, iar Comoșteni pare un loc fabulos, unde s-au întâmplat numai lucruri interesante și teribile. Muțulică, Muc, Gică, Cornel, Tavică și ceilalți sunt tot atâtea personaje pline de viață în sensul că acolo unde sunt ei, acolo se întâmplă neapărat ceva, nu poți trece pe lângă ei, nu poți să-ți întorci privirea. Jiul „cere cap de om” când urlă: până și râul este viu, de neuitat.

Iar cea care povestește, aceea pare să fi fost un copil foarte precoce. Romanul structural în trei părți, Străzi principale, Case și oameni, respectiv Ferenike, este povestit de o naratoare care își povestește viața ei până în 1968, atunci când avea 11 ani, trecerile dincolo de vârsta asta fiind rare, deși pline de miez.

Dar tot romanul este plin de miez. „Am trecut mai departe, cerul cobora către Jiu, iar în dreapta se mișca moara, care mi se părea vie, făcută din monștri și din stafii. Călcam pe troscot, desculță, și mă gândeam la papucii uitați în chioșc sau pe scară. Îmi priveam rochia galbenă, poalele brodate cu flori. Și, coborând privirea, am dat cu ochii de un purcoi strălucitor, o moviliță cât pumnul meu, alcătuită din ochi mici, lăcuiți. Era fascinant, nu mai văzusem niciodată o grămăjoară atât de frumoasă, așezată artistic între două ramuri de troscot. Nu era nimeni, nu se vedea vreun sac din care ar fi curs. Cum ajunseseră acele semințe acolo rămânea un mister. Erau mici și strălucitoare și m-am simțit atrasă de ele irezistibil. Păreau perfecte, coborâte din cer. Voiam să văd ce e cu ele, cine erau.” (74.) Asta e însăși secretul scriiturii acesteia minunate: curiozitatea intensă, adâncă, autentică. Copila ale cărei memorii sunt adunate aici a fost unul precoce și totuși un copil adevărat, plin de viață și de dor de aventură.

Comoșteniul, numit de aceeași Lidia Bodea „propriul Macondo” al Doinei Ruști, este el însuși un loc fermecat. Oamenii trăiesc plin de imaginație și de fantezie, iar moartea îi caută în niște moduri ciudate și răscolitoare, prin înec sau chiar printr-o bătaie sângeroasă. Comunismul este prezentat ca fiind ceva teribil, dar prin imaginația care nici nu este atât a naratoarei, cât a narațiunii înseși, are și el niște aspecte sau accente hrabaliene. Teribilul face parte și ea din poveste: povestea nu poate fi controlată.

În schimb, scriitura poate fi. O spun cu cea mai mare admirație: meșteșugul, știința frazelor este tot atât de importantă ca și talentul și inspirația. Frazele acelea prin care se sfârșește câte-un subcapitol și care ne fac mereu curioși, ne fac să așteptăm continuarea, întâmplările mereu firești în sensul că ele nu sunt niciodată trase de păr – ei bine, acestea sunt trăsături clare ale unei cărți aduse foarte bine din condei. Firescul despre care numai un alt scriitor știe ce preț are și în ce atelier meticulos se naște: asta îl atrage pe scriitorul devenit cititor.

Aș fi citit mai mult, finalul mi s-a părut un pic abrupt, dar sper că asta se datorează doar faptului că romanul o să continue. Doina Ruști face mereu aluzii la romanele ei anterioare pe care le-a scris tot din experiența copilăriei: poate în Ferenike sunt ascunse și cărțile noi pe care le aștept cu mare interes.