depeterasa

Un bonom înnăscut, cu gura mereu până la urechi, primul care simte când trebuie să danseze ca să facă lumea să danseze cu el, Robert Șerban mi-a făcut un bine instinctiv, fără măcar s-o știe. La începutul vieții mele celei de a treia, când încă foarte puțini știau că m-am îndrăgostit de Mikuna, și când multora le-a picat fața efectiv, Robert n-a schițat niciun gest, vorbea cu noi de parcă ne-am fi cunoscut în clipa aceea. Prin naturalețea lui mi-a dat energii nebănuite, nu mă mai simțeam ultimul om, nici schizofrenic care se simte fie ultimul om, fie primul și cel mai fericit. Vreau să spun că Robert este un om bun, ceea ce se întâmplă mai rar. Sunt oameni buni retrași: el este însuși socialul prin definiție. Mereu în mijlocul acțiunii, cu mii de lansări și vernisaje la activ, organizator de festivaluri literare, Robert este o drojdie dinamică, ca să zic așa. Dacă-l vezi, nu poți să nu devii binedispus. Mereu cu o glumă la el, mereu îmbrățișându-te, niciodată îngâmfat, deși fiind conșt...

Spontană de nu te vezi, Adriana Babeți este persoana aceea pe care o îndrăgești instinctiv și odată pentru totdeauna. Figura ei de vrăjitoare bonomă, atitudinea ei de zână bună, deși hotărâtă, hâtră și la nevoie chiar aprigă, ascunde faptul că ea e de fapt și un mare arhivar, un filolog cu mii de fițuici și fișe. Cărțile ei despre dandysm sau despre amazoane demonstrează fără echivoc acest fapt, ca și capodopera echipei ei, Dicționarul romanului central-european din secolul XX . Jean Constantin a spus odată că el e un constănțean adevărat născut la Techirghiol. Adriana este o timișoreancă adevărată născută la Oradea. „Puszili!”, îmi zice de obicei și e mândră că știe multe cuvinte ungurești  –  am înțeles chiar că tatăl ei a fost maghiar sau pe jumătate maghiar. Nu am putut reține pentru că discuția a unduit mai departe. Cred că asta e una dintre caracteristicile discuției cu ea: discuția face valuri. Adriana Babeți are o gândire oceanică în care încape totul și nu înțelegi me...

Omul prezent peste tot, omul care lucrează cât trăiește  – asta a fost pentru mine Cătălin Sava. Ne-am întâlnit prima dată la Chișinău: alerga de la hotel la teatru să prezinte discuția din seara aceea, iar de acolo, la operă pentru că erau zilele operei și de bună seamă că era invitat și acolo. Elegant, afabil, bun vorbitor, având prezență de spirit (la discuția dintre Franzobel și Cătălin Striblea, interlocutorii au întârziat câteva secunde, iar el a făcut glume în tot acel timp care pare foarte lung în asemenea situații), Cătălin Sava este o prezență care dispare mereu, un cerb superb pe care vânătorul îl zărește doar cât să-și dea seama că e superb într-adevăr. L-am văzut prima dată la FILIT 2022, dar atunci eram un om anxios din teatru, și nici nu ne-am intersectat. Ne-am intersectat abia la FILIT Chișinău 2024, la cină: am stat la o masă pentru că eram prea răsfirați și Narcis Afrăsinei ne-a propus să stăm la una singură. Când am vrut să mă prezint, mi-a zis: „Știu cine sunte...

Un mare scriitor maghiar, Frigyes Karinthy, are o nuvelă pe care nu încetez s-o citez și la care mă gândesc mereu. Iisus învie și procesul este reluat. Pilat îi întreabă pe oameni pe cine să elibereze, pe Iisus sau pe Baraba? Fiecare rostește „Iisus”, gloata urlă totuși „Baraba”. Și nuvela se termină întocmai ca evangheliile. Cred că ceva asemănător s-a petrecut și în societatea românească: un substrat cețos, pâclos, despre care nu știau câteodată nici chiar cei care au reprezentat-o sau cei din care a ieșit, a urcat la suprafață. Penuria multora, cinismul politicii românești care produce parcă numai necarismatici prin excelență și o comoditate intelectuală au dus la situația în care un om care susține că apa e informație și în Pepsi sunt nanocipuri a putut fi votat într-o asemenea măsură. Dacă ne uităm la perioada de început a fascismului, același lucru îl observăm. O serie de fapte tari: păcatele tratatului de la Versailles, Germania umilită, șomajul de acolo l-au propulsat pe Hitler...

„Le trăiește pentru că le vede!”  – a spus Bogdan Crețu despre Florin Lăzărescu. Și într-adevăr: Florin are mereu povești extraordinare, cum a fost cea despre omul care s-a dus la Kaufland cu roaba, nelăsând ca magazinul „să-și bată joc de el”, sau cea despre un bunic de-al lui, dacă-mi aduc bine aminte, care a vorbit cu capul celuilalt când acela  a fost dezgropat  din nu știu ce motiv. Sau cea despre nuntașii care s-au întors de la nuntă cu căruța și i-a ajuns furtuna, iar mireasa a mânat caii. Povestește atât de mult, încât nici nu poți desluși mereu toate informațiile, și-atât de expresiv încât nici nu-ți dorești asta neapărat: povestea te ia cu ea și te duce. Venea cu mine când plecam de la o treabă administrativă pe care a trebuit s-o fac în legătură cu Rezidența și fuma în curtea Casei Muzeelor, povestind mereu, uitându-se la mine dacă mai pot urmări povestea. „E un mare povestaș”  –  mi-a spus prietenul pe care l-am citat mai devreme.  Mare povestaș...

Cât m-am pregătit de Rezidență și am aflat că și Anda va fi acolo o mare parte din timp, am tot discutat cu Mikuna. Oare cum este locația aceea? Oare o s-o deranjez, o să mă deranjeze? Cum o să ne înțelegem? Apoi, când după un drum de 80 de ore (mie așa mi s-a părut, benzile alea unu jumate m-au omorât pur și simplu) și am întâlnit-o, mi-am dat seama că o să ne înțelegem de minune. Era bine informată, zâmbitoare, mă chema imediat dacă trebuia să particip la ceva, nu ne-am ciocnit niciodată: o fată de gașcă, ce mai. Nu era fițoasă, bârfitoare: nu avea nici o trăsătură neplăcută prin care o colegă de rezidență ar putea deveni incomod. Mi-a părut rău că mi-a dedicat volumul ei de poezii abia la sfârșitul șederii ei, când deja plecase. Am descoperit o poetă sensibilă, melancolică (epitet laudativ în lumea mea), o persoană cu multe dezamăgiri pe care le mestecă în versuri și le decantează. Poate că e mai că nu mi l-a dat mai devreme, nu știu.  Părea un turist cultural dedicat, ceea eu n...