depeterasa

Nici nu pot să-l numesc altfel: apostroful acela exprimă întreaga lui esență levitatoare, de aristocrat șifonat. Pe la sfârșitul rezidenței, am făcut click și datorită diferenței dialectelor: am zis „mintenaș” și el s-a amuzat  – din clipa aceea, mi-a spus mereu așa: „Aduc mintenaș!” Se pare că Iași-ul nu e Clujul, să stabilesc așa o înțelepciune băsesciană. Domnu` Juju, proprietarul Cafenelei Vechi, e o legendă cum e însăși cafeneaua lui. Prin locul acela, trece tot FILIT-ul, am discutat acolo cu Marin Mălaicu-Hondrari, cu Romina Hamzeu, cu Gheorghe Erizanu, printre alții.  Eu nu sunt un turist cultural a la carte. Îmi place privitul prin șpriț, oamenii care interacționează, cuplul Erizanu la un vin roșu, domnul cărunt care a stat la niște beri într-o seară, chestii din astea. Muzeele și casele memoriale sunt interesante pentru mine nu pentru că fac parte din nu știu ce patrimoniu sau tezaur, ci pentru că îmi imaginez cum a stat Topîrceanu singur în niște seri sau cum a ...

Noica spunea că inteligența lui stă în picioarele lui: când face turul Păltinișului, creierul i se deschide, gândirea i se dinamizează. Ei bine, prietenia mea cu Mariana Codruț  —  sper s-o pot numi așa  —  a început atunci când ne-am întâlnit în fața Casei Studenților din Iași și am făcut un tur al orașului în trei ore. Ne-am plimbat prin Copou, iar după aceea, ne-am dus să luăm prânzul la Pizzeria Domnească. Mariana m-a întrebat dacă vreau să mănânc în altă parte, dar numele acesta m-a cucerit instant. A fost întâlnirea noastră a treia, după lansarea Vârtej ului și aniversarea Marianei organizată de Cărturești Palas. După aceasta din urmă, cât am stat la o țigară cu Nicoleta Dabija, Mariana mi-a propus să facem plimbarea pe care am și făcut-o a treia zi. Mi s-a dezvăluit o ființă delicată, o poetă pursânge, adică un om care vede lumea prin poezie, ceea ce, la ea, nu înseamnă deloc sentimentalisme sau lucruri lacrimogene, ci o esențializare  — cuvântul acesta l...

Nu sunt nici un înrăit, nici un cunoscător al spectacolelor de dans, dar din distanța aceasta recunoscută pot să spun că SF  (Super Fragil) de la Teatrul Excelsior m-a captivat și m-a răsculat. Într-o oră, niște actori tineri excepționali prin modalitățile și tehnicile cu care își mânuiesc corpul care pare a fi din cauciuc sau din mercur, ne prezintă niște scene din diferitele scene ale vieții, mai ales din copilărie și din tinerețe. Aceste scene sunt delimitate de sunet și de culoare: actorii în mișcare aud un sunet, lumina se transformă dintr-una în care erau culori vii într-una mai ternă, parcă crepusculară, iar mișcarea lor devine fie mai crispată, fie mai adultă: din niște copii care se joacă de-a dragostea, devin un cuplu care fac dragoste într-adevăr  –  firește, e vorba despre adevărul scenei aici. Flexibilitatea, elasticitatea actorilor este, cum am mai spus-o, extraordinară: ei imită animale, fac te miri ce singur și împreună, sar și se rostogolesc și se bat și ...

„O proclam pe Diana Popescu zeița transportului în comun din București și din împrejurimi”  – spune Radu Paraschivescu pe coperta a patra a cărții acesteia. E foarte frumos, dar pe de altă parte, Diana Popescu mediază între lumea călătorilor și cea a cititorilor: e ceva angelic în ea. Aude și vede și înregistrează totul, ceea ce este primul pas spre a deveni scriitor. Al doilea e, firește, scrisul. Diana Popescu scrie cu elan. Am putea spune că degetele ei tastează cumva ce a înregistrat, ceea ce e desigur o amăgire. Sunt oameni care ne par frumoși în viață și când urcă pe scenă, devin banali, și sunt alții care pur și simplu strălucesc într-o piesă. Cam aici e diferența între a auzi și a scrie. Scrisul e un meșteșug, deși chiar genul de texte care alcătuiesc Viața are abonament pe toate liniile. Povești  – în mers  – din București creează impresia că nimic nu este mai ușor decât să descrii o călătorie, un dialog auzit în autobuz sau ce ai văzut pe ecranul unui ...

M-am gândit că o să public o serie de portrete despre ieșeni. Rezidența FILIT a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea, și m-a inspirat în multe feluri. Pe de altă parte, portretele mi s-au părut mereu unele dintre cele mai interesante procedee literare.  Așa că încep acum un album ieșean scris cu dragoste și prețuire. Nu va fi unul exhaustiv, mă vor dirija vibrațiile personale pe care le-am simțit.  Iar albumul acesta nu poate începe decât cu Bogdan Crețu. Bogdan, pe care l-am cunoscut cu foarte puțin înaintea acestei experiențe, mi-a devenit în ritmul cafelelor băute împreună foarte apropiat. În epoca noastră atât de zeflemitoare, această formulare poate însemna pentru unii multe lucruri, dar pentru mine, înseamnă doar că a fost acolo . „She was there”  —  l-am citat de mai multe ori pe William Styron, care, fiind întrebat de Charlie Rose de ce a fost atât de importantă soția lui atunci când s-a luptat cu depresia, a răspuns cu fraza de mai sus. Ș...

Pentru mine, Eug è ne Ionesco este mai mult decât un scriitor. În prima mea viață, la Cluj, când abia ieșisem din dictatură, Cântăreața cheală  a lui Gábor Tompa a fost un eveniment major, un deschizător de inimă, de minte și de gust. Atunci am înțeles că teatrul e mult mai mult decât recitalul unor actori care vorbesc frumos și se mișcă cu stil. Și tot atunci am devenit un cititor avid al lui Ionesco. Așadar, am așteptat cu mare interes Regele moare  montat la Teatrul Țăndărică. Curiozitatea mi-a fost ațâțată și de simplul fapt că acesta este un teatru de animație: cum o să se descurce el cu o piesă care nu este pentru copii? Ei bine, regizoarea Eliza Păuna s-a descurcat de minune. A făcut o adaptare succintă și tăioasă a originalului cu niște actori extraordinari dintre care eu am fost impresionat mai ales de Ioan Brancu, care are o voce superbă pentru orice situație: când păpușa a fost demontată în moarte, iar în final, Brancu a suflat vata cu care Regele a fost umplut, am ...