depeterasa

M-am dus la Stela după o zi lungă și fragmentată (două calluri despre probleme total diferite, discuții și examene)  – așadar nu am fost cel mai bun public de la început. Nici Sala Horia Lovinescu al Teatrului Nottara, un spațiu clasicizant, nu mi s-a părut ideală pentru un spectacol de Gianina Cărbunariu , regizoare care lucrează mereu „meta”, ne arată și mecanismul creării, nu doar rezultatul ei. Probabil că, pe lângă dificultatea mea de a intra în ritm, acestui fapt se datorează și rigiditatea multora din jurul nostru, oameni de-o vârstă cu mine sau chiar mai tineri și care au tot suspinat, s-au tot foit și și-au controlat telefoanele în fiecare minut.  Eu însă m-am reglat cu timpul. După spectacol, vorbind cu Mikuna, am înțeles că și pentru ea a scârțâit începutul, deși Marin Țane ( Mihai Dinvale ) are o intrare de zile mari: cu un ciorap mai lung decât celălalt, în chiloți și cu cravată. El e un actor care a participat și la Cenaclul „Flacăra”, și care umblă acum pri...

T oma Coriandru  –  se poate  strica o carte care are ca personaj principal pe un om care are acest nume? Sau pe un altul care e Eminovici și se dovedește a fi neam cu Eminescu? Atila Vintilă, un altul, colonel pe deasupra? Medalionul domniței  este un roman în care personajele au nume ingenioase sau realiste: acțiunea se petrece într-o mănăstire, deci sunt și maici aici și sigur că nu poți da tuturor niște nume fanteziste  –  miza scriitoarei Kristina Mecklenfeld nu este un roman în care parodia e dusă până în absurd  –, realitatea trebuie să se recunoască aici. De aceea, e nevoie și de un bătrân iubit de toți și totuși ucis și care nu e român (Franz Katz îl cheamă pe sărmanul), și de un băiat de bani gata care se comportă exact atât de nesimțit cât trebuie, și de o fată inteligentă și frumoasă. Foto de pe pagina autoarei Așadar, Toma Coriandru cu ai săi doi metri și inteligență cultivată abia poate frâna când apare în fața lui o măicuță: acțiunea înc...

Când am venit la București, am fost ca un parașutist a cărui parașută nu vrea să aterizeze: eram între două vieți din mai multe puncte de vedere, am levitat între două lumi, mă ținea doar dragostea și curajul orb. Nici cele mai evidente lucruri nu-mi treceau prin cap: sunt aerian în general, dar asta era altceva. Cred că într-un interviu de-al lui Emil Hurezeanu am auzit prima dată despre István Téglás în a doua mea viață. Acum, când eram în a treia, mi-am amintit interviul acela. István figura într-o enumerație în legătură cu o vizită la Angela Gheorghiu, mi se pare.  Foto: Mihaela Tulea Am început să caut prin bolgiile Facebookului. Am aflat că e actor, că a avut un coming out. Asta m-a apropiat instantaneu de el: era o perioadă când eram suspicios cu oricine zicea că e fericit. Problema și mai ales vorbitul despre orice problemă mi se părea onestitatea absolută. Sigur că nu el e problema, dar orice societate crudă știe să-și crească actanții plini de remușcări. I-am dat friend ș...

Te așteaptă o atmosferă excelentă în Teatrul Masca. De cum te apropii dinspre stația tramvaiului, te primește grafica foarte ingenioasă și prietenoasă a porții pe care scrie numele teatrului: o grădină cu o cabină în stânga și una în dreapta, iar în față, clădirea teatrului însuși. Spațiul îți lasă loc să fii surprins și să te trezești din surpriză. Dar încă nu s-a terminat: cum intri, te așteaptă parcă o comunitate de artiști: de la cei care te ghidează în hol la cei care te ghidează în sală, toți sunt parcă pictori, graficieni sau actori. Nici nu-ți vine să crezi că timp de atâția ani aici domnise unul dintre cei mai nocivi abuzatori, care nu a pus numele actrițelor și actorilor pe afiș, nu le-a lăsat să rămână însărcinate etc. Cred că Mihai Mălaimare era un psihopat. Acum este unul pensionat și care probabil își debitează aceleași inepții agresive. Foto: Zile și nopți O sală foarte faină și ea, cu locuri în cerc. În față, un ecran. Știam câte ceva despre spectacolul Jurnal de Români...

Te așteaptă inconfundabila voce a lui Victor Rebengiuc: povestea Frumoasa și Bestia   e spusă cu o căldură și o ritmicitate perfecte. Adaptarea lui Andrei Dósa scoate din text exact ceea ce este nevoie ca basmul bine cunoscut să fie și scurt, și evocator. Pe scena mișcătoare pe care se perindă obiecte minunate într-o ambianță pe măsură (scenografia: Oana Micu) și păpuși foarte frumoase (autorii lor: Oana Micu și Claudia Ionescu) se povestește Frumoasa și Bestia , o poveste despre frumusețea interioară și despre orgoliu. Foto: Teatrul „Țăndărică” Bobi Pricop a regizat piesa cu o imaginație debordantă. Prima dată, Bestia o observăm doar noi, fiind ascunsă într-o cușcă din sticlă și aprinzându-se lumina care apoi se stinge. Tatăl îi aude doar vocea lui înfricoșătoare, care se răstește și la Frumoasa: „Prea vrei să le știi pe toate!”, de ne speriem și noi. Maimuța 1 spune „Namaste!” când Frumoasa o întâlnește, iar Maimuța 2, o ființă japoneză, are niște ceaiuri de oferit. Întâlnim și u...

Vasile Ernu a scris o carte frumoasă, intensă, socială, plină de muzică, suculentă, evocatoare și foarte importantă. Cam așa aș putea să rezum experiența mea de cititor. Încerc să scriu un eseu mai temeinic despre ea din toate cauzele pe care le-am înșirat mai sus. Și pentru că m-am simțit profund confortabil în volumul lui, probabil din două motive.  Întâi pentru că sunt eu însumi minoritar (cum au fost românii în URSS), înțeleg perfect cum se simte un basarabean când aude: „Vin rușii!”, când de fapt se apropie trei „basa” de un cămin din Iași. Așa cum notează și Ernu în capitolul despre Cluj, maghiarii de acolo i-au povestit că asemănător (sigur, cu diferențele de rigoare: „Vin românii!”) i-au apostrofat de multe ori și maghiarii din Ungaria pe maghiarii din Transilvania. Înțeleg și că atunci când ei trei rămân împreună, Mitoș Micleușanu, Roman Tolici (autorul copertei) și Vasile Ernu spun: Hai să vorbim omenește! și încep să vorbească basarabeană, care e o limbă română  alt...

Dragă Ioan Stanomir, am citit cartea ta cu inima strânsă, un sentiment foarte delicat pentru unul care mai și scrie despre cărțile pe care le citește. Dă-mi voie să te felicit pentru intensitatea acestui volum cinstit și devastator, fierbinte până la arzător. Cred că nu am citit așa un „rug aprins” al iubirii și nici nu știu pe cineva din literatura universală care să fi avut literar  așa o comuniune cu mama lui. Poate doar poetul maghiar Attila József a scris așa de fervent despre mama lui, dar la el, tensiunea provine din faptul că se simte înșelat. Intensitatea dorului iubitor și care nu reproșează nimic   – iată provocarea cărții tale. Poză: Humanitas Am citit-o cu inima strânsă și pentru că, așa cum probabil ți-ai dat seama, eu nu simt că am avut parte de o mamă iubitoare, în timp ce tu ai avut parte de o mamă extrem-iubitoare pe care ai iubit-o extrem de mult. Permite-mi să-ți spun că te invidiez pentru asta. Te invidiez, apoi, și pentru că ai reușit să dai un volum de a...